De ce citesc prefata, anexele si multumirile unei carti

De ce citesc prefata, anexele si multumirile unei carti

De ce citesc prefata, anexele si multumirile unei carti

Am terminat de curand una din cartile de succes ale lui Martin Lindstrom. Mai intotdeauna, fie ca este vorba de o carte de specialitate sau una de beletristica, o colectie de eseuri sau un self book (desi self book-urile nu sunt neaparat pasiunea mea, cu cateva exceptii), citesc totul de la cap la coada, ca un elev silitor, de-a dreptul tocilar. Incep cu prefata si inchei cu multumirile. O fac pentru a intelege motivatia autorului de a scrie acea carte, pentru a afla sursele de inspiratie, referintele - daca are - si in general procesul de distilare a ideii initiale catre opera finala. Curiozitatea detaliilor nu este apanajul firii mele, dar in acest caz specific fac o exceptie, pentru ca imi doresc sa scriu din ce in ce mai bine. Si de ce nu, sa traiesc de pe urma vreunei carti cam cum traiesc J.K.Rowling, Elizabeth Gilbert, Paulo Coehlo si ma opresc aici.
Revenind la cartea lui Lindstrom, am avut cea mai mare revelatie citind capitolul cu multumiri. Subiectul cartii imi era cunoscut din timpul conferintelor lui la Bucuresti, de aceea surpriza cea mare a venit dintr-o poveste cu talc pe care a plasat-o fix la sfarsit, unde le multumeste multor oameni care au contribuit nu doar la facerea cartii, dar mai ales la facerea teoriei neuromarketingului despre care scrie.
Martin povesteste despre lectia de inspiratie pe care i-a oferit-o ghidul sau intr-o excursie pe care a facut-o impreuna cu cativa prieteni la Harbour Bridge, in Sydney. Mirat de entuziasmul cu care ghidul - desi vazuse si facuse acelasi lucru de o multime de ori -  povestea si explica, s-a gandit sa il intrebe care era secretul. Cum de nu ii venea sa caste, cum de nu isi pierderea concentrarea repetand aceleasi informatii?
Atunci ghidul i-a explicat ca are legatura cu programul de instruire de patru luni la care sunt supusi toti membrii echipei de escaladare a Harbour Bridge.
Prima luna este dedicata povestilor - toti noii recruti sunt invatati sa spuna povesti pentru publicuri diferite, mai tanar, mai matur, mai simplu, mai educat. Si sa retina numele oamenilor in doua minute. Oricine apreciaza sa fie strigat pe nume.
A doua luna de instruire se concentreaza pe contracararea atacurilor de panica pe care turistii le pot avea. Capatul podului este suspendat la mare distanta deasupra apei si te poti speria de o data, doua sau mai multe ori.
In urmatoarele doua luni, in loc sa invete pe dinafara istoria orasului si a podului, viitorii ghizi sunt trimisi sa descopere pe cont propriu, povestind cu cei care  au lucrat la constructia lui sau cu rudele acestora. In acest fel informatiile devin autentice, personale, ca si cum fiecare ar fi participat personal la ridicarea acelui obiectiv.
Pun pariu ca nici nu au adormit la vreuna din sesiunile de instruire de pe parcursul celor patru luni…
Ce diferenta de perspectiva, ce lectie de content marketing autentic!
Cam cum s-ar transpune aceasta pilda in povestea de zi cu zi a brandurilor, daca ele ar fi ghizii si consumatorii lor turistii?

Articole Recente