În mai toate poveștile, eroul are de străbătut trei obstacole pentru a reuși: mai întâi trece prin pădurea de aramă, apoi prin cea de argint și la finalul celei de aur va fi găsit comoara, iubita, starea de bine.

Nu a funcționat și în cazul meu: a mai fost nevoie de a patra încercare pentru a reuși un maraton de 42,195 kilometri în care mintea să nu-mi cedeze înaintea picioarelor și să nu fiu nevoită să mă chinui pe ultimii 10-12 kilometri. 

Aș fi fost dispusă la și mai multe încercări, pentru că am căpătat reziliență în ultimii șase ani de când am început să alerg pe distanțe lungi.

1. Preambul sau cum o viață pierdută o schimbă pe alta

De un Crăciun, prietenul care mă convinsese să alerg, în ciuda protestelor mele de fată cu scutire la sport, a murit. Am promis de față cu cei veniți la înmormântare că voi alerga un semi-maraton în memoria lui, o idee neverosimilă raportată la scurtul meu istoric de alergător.

M-am ținut de cuvânt, iar primul semi-maraton din mai 2017 a fost memorabil din multe puncte de vedere, printre care și faptul că l-am cunoscut pe Radu, pacer-ul îmbrăcat în Mickey Mouse. Nu cred să existe persoană mai potrivită pentru a încuraja pe cineva care aleargă un prim semi-maraton sau maraton. Umorul, energia, cultura generală, empatia lui te fac să uiți ce faci. 

Nu doar că mi-a plăcut că m-am ținut de promisiune, dar a început să-mi placă să alerg, așa că am mers mai departe cu al doilea și al treilea semi-maraton. După care am zis să “dream big”, doar așa mă învățase corporația, și la 42 de ani am alergat primul maraton. Toate alergările au fost cu același pacer.

Știți vorba aceea cu pofta vine mâncând? Așa e și cu alergatul. Nici nu știi când ai ajuns la a n-a medalie de finisher. 

Dacă Radu era pacer, mă duceam la echipa lui, pentru că știam că va fi fun. Am început să îi conving și pe alții să ni se alăture, chiar dacă aveau ambiții de timpi mai buni. Timpul trece, amintirile rămân.

Dintr-o glumă ca multe altele pe care le fac pe rețelele sociale (și nu numai), Radu a fost de acord să mă introducă în comunitatea de alergători de la BISM - Bucharest International School of Management, comunitate creată de el și având în componență alumni ai programelor de MBA, mini-MBA și undergraduate. 

2. Desfășurarea acțiunii sau cum împreună e întotdeauna mai bine

Începând cu vara lui 2022, m-am alăturat rutinei lor: în fiecare duminică la 9:20, în fața statuii Charles de Gaulle, ne întâlnim să alergăm împreună, apoi mergem la cafea și altele. Nu doar că alergăm împreună, dar dezbatem subiecte serioase în timp ce alergăm. De obicei Radu este cel care ne aruncă tema. Practic ai două avantaje în acest grup: slăbești și devii mai puțin prost alergând.

În vara lui 2023 Mihai a propus la o masă de după să alergăm împreună la maratonul de la Nisa-Cannes din noiembrie - Maraton des Alpes Maritimes. Ne-am strâns 9 alergători.

Cinci dintre noi ne-am înscris la proba de maraton: Cătălin s-a înscris pe ultima sută de metri la primul lui maraton, inspirat fiind (tot) de Radu și Adrian, care alerga la o competiție de ultra-ultra maraton la New York. Patru s-au înscris la proba de semi-maraton: Georgiana, Silvia și Adrian s-au înscris la primul lor semi-maraton.

Cu noi au venit membrii familiei sau prieteni. Cu mine au venit - ca și la maratonul de la Atena de anul trecut - my Daddy Cool și fiul meu la fel de cool:) Ne-am strâns cu toții șaptesprezece: de la doi la șaptezeci și patru de ani. 

3. Punctul culminant: 5 noiembrie, ora 8:00, Promenade des Anglais, la start

La start ne-am găsit cu greu cu toții: la ediția cu numărul 15 a maratonului de la Nisa-Cannes au fost peste 11.000 de participanți (conform cu rezultatele înregistrate de cip-urile atașate numerelor de concurs).

• 2.067 de participanți la cursa de semi-maraton
• 760 * 2 participanți la ștafeta de 2*21.1 km
• 480 * 4 participanți la ștafeta de 4 de la maraton
• 6.067 de participanți la cursa de maraton, din care 1.550 femei

Cu o zi înainte plouase torențial, însă prognoza pentru duminică arăta favorabil: temperaturi între 13 și 17 grade, soare și ceva vânt. Conform tradiției, mi-am pregătit echipamentul pentru a doua zi: 

• tricou cu pene cusute pe mâneci (am alergat cu tricoul oficial de la maratonul de la Atena, pentru că francezii ne-au dat tricou abia după finish, do not ask about the logic, dar am respectat rugămintea organizatorilor de a purta ceva albastru)
• bentița de unicorn cu flori
• biletul de pe spate cu textul legat de armator (adaptat contextului, în franceză “JE COURS TOUJOURS APRÈS UN ARMATEUR GREC. OU UN MAGNAT FRANÇAIS.”). De ce alerg cu el? Mi se pare amuzant să aud reacțiile oamenilor, în plus, de ce nu?
• trăistuța cu geluri și magneziu
• plasturi pentru degete
• etc

Dimineața am avut surpriza să dau peste fii-miu care s-a trezit să vină la start cu tata. Tata nu a lipsit de la niciun start și niciun finish de mai bine de șase ani. Mama m-a încurajat de acasă cu un mesaj minunat. 

“Când ești în dubiu cât de departe poți ajunge, amintește-ți cât de mult ai alergat. Amintește-ți toate obstacolele depășite, luptele câștigate și fricile învinse. Ai încredere în tine și vei fi de neoprit. Succes!”

Am prins răsăritul pe Promenade des Anglais și o mare agitată cu valuri imense care se spărgeau pe asfalt. La punctul de control de securitate unul din paznici mi-a spus: Tu es tres belle. La plus belle depuis le marathon. Cu toată franceza mea precară, am priceput că e de bine și mi-a dat un ghiont suplimentar de încredere. Pur și simplu m-am trezit cu gândul că acela va fi maratonul de care mă voi bucura pentru că voi reuși să-mi controlez mintea, picioarele și suflul inimii pe tot traseul, fără sincope. 

Într-un final ne-am strâns cu toții. Am cântat înainte de start. Atmosfera era clișeistic de frumoasă. Se simțea aerul încărcat de energia și bucuria alergătorilor, împărtășită și de susținătorii lor. 

Marea Mediterană ne-a însoțit pe partea stângă (aproape) pe tot parcursul traseului. Pentru o iubitoare de mare ca mine, nici că putea exista un traseu mai frumos: Nisa, Saint-Laurant-Du-Var, Cagnes-Sur-Mer, Marine Baie des Anges, Villneuve-Loubet, Antibe Juan-Les-Pins, Vallauris Golfe-Juan, Cannes. Finish-ul era pe Croisette ca un superstar. 

Primii 24 de kilometri i-am alergat împreună cu Cătălin și Ciprian. Cătălin a făcut o poză la kilometrul 10 pe care i-a trimis-o primului copil, apoi încă una la kilometrul 20 pe care i-a trimis-o celui de-al doilea și calculați voi câți copii are. Gestul mi s-a părut super emoționant. Ciprian alerga un maraton de plăcere, ritmul era mult sub ceea ce putea, așa că fotografia și filma cu lejeritate. Una din filmările lui cu mine plângându-mă pe la kilometrul 24 în Antibes că nu prea sunt toalete și nici tufișuri și că mă voi duce în spatele casei unui miliardar cu barcă este highlightul traseului. O să mă amuz mult pe seama ei. Pentru că ne-a auzit vorbind românește, ni s-a alăturat și Lorena, care era la primul ei maraton și, cum lumea e mică, îl știa pe Adrian. 

Nu am realizat când au trecut 24 de kilometri pentru că am avut companie: marea pe stânga, prietenii de alergare pe dreapta. Oamenii de pe margini ne aplaudau, eu le strigam “vive la France" “merci beaucoup”, “bonne journée” și primeam, la schimb, felicitări pentru ținuta unicorn (aici aveam nevoie de traducere de la Cătălin). Tot el mi-a tradus și urările de noroc în a-mi găsi armatorul. De atfel, am trecut prin atâtea marine, că părea imposibil să nu dau de el. 

După kilometrul 24 ne-am separat: au intervenit nevoile fiziologice care ne-au separat drumurile, fiecare le-a rezolvat cum a putut. De la kilometrul 26 au intervenit și pantele. Dacă la Atena au fost pante pe care le-am parcurs mergând, aici am refuzat. Mi-am spus că, dacă sunt la plus belle depuis le marathon, trebuie să o demonstrez. Să pot să zâmbesc efortului, să mă bucur că am mai trecut prin efort și știu cum să-l iau, cum să-mi gestionez dracul din cap care-mi spune că e greu, picioarele care se plâng de oboseală și inima care zvâcnește cu 190 de bătăi pe minut. 

Cam tot atunci vântul a devenit mai puternic. Și nu bătea din spate, ceea ce însemna că trebuia să i te opui. M-am bucurat că nu sunt o maratonistă slăbuță și am rezerve de țesut adipos care să danseze cu vântul. Mihai ne-a povestit că la o cotitură a văzut cum vântul strașnic a trântit-o pe o fată într-un tufiș. 

Ceasul mi s-a descărcat pe la kilometrul 33. La kilometrul 35 mai aveam 20% baterie, dar mă bucuram că alerg senină. Nu puteam folosi altceva în afara de mine însămi: nici muzică, nici altceva care să-mi țină mintea ocupată, pentru că riscam să mi se închidă telefonul. I-am dat fiului meu mesaj de la kilometrii 35 și, respectiv, 39,6 când mai avem 10% baterie. El avea o aplicație unde vedea live pe unde sunt. 

Pe ultimii patru sau mai mulți kilometri Ciprian a alergat cu băiatul lui de șapte ani. Raluca l-a adus, după ce ne-a așteptat la jumătatea traseului ca să ne încurajeze.

4. Deznodământul: viteză constantă, 5:00:39 ore și țipătul de I am f*cking proud of myself

Am reușit să păstrez o variație de un minut/un minut și jumătate între viteza minimă și maximă cu care am alergat. Constanța în ritm, minte și suflet mi-a adus cea mai mare bucurie. De câteva ori îmi venea să mă filmez urlând această bucurie, dar îmi aminteam că nu am baterie. Dar am ajuns cu 300 de metri înainte de finish, unde băiatul meu a sărit cu steagul României și a alergat alături de mine, filmând probabil unul din cele mai frumoase momente din viața mea: eu, cu steagul deasupra capului, țipând din toți rărunchii: I am f*cking proud of myself. Niște români de pe margine m-au observat și au strigat “Hai România”, așa că am preluat mesajul lor și așa am trecut linia de finish. Tata a filmat acest moment și a strigat așa cum o face de fiecare dată “Bravo, Raluca”.

Clementina ne-a așteptat pe toți, chiar dacă ea terminase de mult semi-maratonul ei. Cei care au alergat 20 de kilometri au trebuit să ia trenul până la Cannes.

Ne-am reunit cu toții (alergătorii și suporterii) la o cafea, bere și multe poze, după care am stat la niște cozi kilometrice la gara din Cannes ca să ne întoarcem la Nisa și să sărbătorim.

Nu doar cei care am alergat ne-am simțit bine împreună, ci și cei care ne-au însoțit. Există o magie a alergatului care se multiplică atunci când nu este solitară. Deși este un sport individual, alergatul este cel mai mișto împreună. 

 

Știm sigur ce vom face toamna viitoare:)