Este al treilea maraton pe care îl alerg - 42,195 km - și cel mai greu. Dificultatea vine din faptul că, spre deosebire de marea majoritate a maratoanelor de oraș, acesta are un traseu cu grad de înclinație mare pe parcursul a 21 de kilometri, de la kilometrul 10 la kilometrul 31, unde te lovește chiar cea mai abruptă pantă a traseului. Faptul că după aceea ruta urmează o “escaladare în jos” nu mai contează, pentru că oricum nu te mai ajută nimic din ceea ce părea cândva corpul tău.

1. The Authentic

I se spune The Authentic, pentru că acesta este drumul pe care soldatul Pheidippides a alergat acum mai bine de 2.500 de ani ca să aducă atenienilor vestea câștigării bătăliei de la Marathon împotriva perșilor. Potrivit lui Herodot, Pheidippides era un alergător recunoscut la acea vreme, de aceea i s-a atribuit sarcina de a alerga aproximativ 200 de km pe parcursul a două zile: întâi din orașul Marathon în Sparta pentru a cere ajutor, imediat ce perșii au debarcat în portul Attica și ulterior pentru a anunța atenienilor victoria. 

Legenda spune că, în momentul în care a ajuns în fața Parlamentului, Pheidippides a apucat să rostească “Nenikikamen” (Am câștigat), după care a murit de epuizare.

Ideea de a prelua această cursă istorică într-o probă sportivă sub numele de maraton îi aparține francezului Michel Breal, un prieten al lui Pierre de Coubertin, cel care a propus reluarea Jocurilor Olimpice în Atena în 1896. Prima cursă de maraton din epoca modernă a Jocurilor Olimpice a avut, așadar, loc pe 10 martie 1896.

Prima competiție de maraton pentru femei a avut loc la Los Angeles în 1984, cam la aproape o sută de ani după. De altfel există în continuare o disproporție de participare masculin/feminin: din cei 15.000 de alergători înscriși anul acesta la maratonul Atena, doar 3.000 au fost femei. 

2. E nevoie să transpiri de multe ori ca să te ajute mintea

Maratonul este o probă de rezistență fizică și psihică. Nu poți alerga 42,195 km fără o pregătire fizică temeinică (și da, acei 195 de metri în plus merită adăugați la descriere, pentru că sunt cei mai dificili din punct de vedere mental, dar și cei care îți aduc cea mai mare satisfacție). Dar nu poți să parcurgi ultimii 12-14 kilometri din traseu fără o minte care să te ajute, nu să te încurce. Iar mintea - mindset-ul - nu se obține în sesiuni one-to-one cu un coach, nici urmărind tutoriale motivaționale de pe canapea, nici măcar citind ceea ce scriu eu acum. Dacă ți se va părea că am o urmă de aroganță, iartă-mă: chiar sunt o persoană obișnuită, care nu a făcut sport mai deloc și care a început să alerge serios acum 5 ani, adică la 41 de ani. Prin urmare, pot să stropesc din baghetă câțiva picuri de malițiozitate când vine vorba de facilul spre care ne lăsăm păcăliți - nu o să te învețe niciun lifecoach cum să alergi un maraton și nici nu vei înțelege ce puteri nebănuite ai dacă nu vei transpira de multe ori ca să alergi unul (cu excepția cazului în care ai probleme de sănătate validate de un specialist cu diplomă acordată de o instituție superioară acreditată, nu de panica ta).

3. O experiență memorabilă de câteva ore care se construiește în ani

Am alergat primul maraton la 42 de ani, ca să am câte un kilometru pentru fiecare an. L-am alergat pe al doilea la 43 de ani, după care a venit pandemia și m-am rezumat doar la semi-maratoane. Anul trecut am împlinit 45 de ani, vârstă la care aș fi vrut să bifez The Authentic, dar încă era pandemie și nu știam dacă și în ce condiții se va ține, așa că am amânat pentru acest an.

Am început să mă pregătesc - de una singură - așa cum am făcut-o până acum - de la sfârșitul lunii mai, imediat după ce am alergat al șaselea semi-maraton la Bucharest Half Marathon. Mi-am plătit taxa de participare în prima zi în care s-au deschis înscrierile.

Prin comparație cu alergătorii cu istoric, performanțele mele sunt de liga unde joacă acum Dinamo. Dar ceea ce este cel mai frumos în comunitatea de alergători este că nu prea îi auzi pe cei mai buni și mult mai buni să minimizeze efortul celorlalți: ah, ce faci tu cu maraton în 5 ore, păi ori îl alergi în sub 4, ori nu te chemi maratonist. Alergătorii - și mai ales - cei de distanțe lungi - au un respect pentru toți cei care trec pragul celor 42,195 km. 

Când mi-am setat aplicația - Runkeeper, varianta premium, 40 de lei abonament pe lună - pentru 13 noiembrie 2022, mi-am propus un timp de 6:24 min/km, adică aproximativ 4:45 ore. Ar fi însemnat cu 6 minute mai puțin versus cel mai bun timp al meu, care era pe un teren aproape plat, la București.

Totul a mers ca în excel până la începutul lunii septembrie. Într-o zi, în urma suprasolicitării fizice, m-am trezit că genunchiul stâng mă doare și că nu mai pot alerga.

4. O accidentare, o pauză, o recuperare și un vis

Am încercat întâi cu pauză de câteva zile, gheață, lioton gel, dar nu a funcționat. Am ajuns la radiografie, consult ortopedic, RMN, alt consult ortopedic, ecografie, ședințe de kinetoterapie și fizioterapie și neputința de a continua programul de antrenamente care ajunsese la distanțe lungi de 25+ kilometri. Am acceptat, nu m-am resemnat. Am urmat recomandărilor pesoanelor abilitate - respectiv a kinetoterapeuților din echipa Kineto Consult, cărora le datorez tot ce a urmat de la jumătatea lunii septembrie la jumătatea lunii noiembrie. 

Am stabilit împreună că mă pot antrena pe distanțe mult mai scurte de maxim 10-15 kilometri la o viteză mai mică decât o făceam de obicei, protejându-mi genunchiul beteag, în timp ce urmam cu strictețe ședințele de kineto și fizioterapie.

Pe 9 octombrie 2022 am alergat proba de semi-maraton la Bucharest Marathon. Am alergat cu genunchiul stâng împachetat cu benzi kinesio și genunchieră, într-un ritm confortabil. Pentru că am reușit să îl închei cu bine fără să simt durere, m-am întors la toți specialiștii de mai sus și am decis că am șanse sa sper la Atena. Am luat un nou pachet de ședințe de kineto și un drenaj limfatic, am acceptat că nu pot să mă antrenez pe distanțe mai mari de 15-17 km, altfel risc o accidentare mai serioasă chiar înainte. Nu eram sigură dacă e o decizie bună să merg la maraton pe un traseu atât de greu. Dar m-am visat într-o noapte că alerg pe dealurile Atenei, așa că..

5. Îmi vizualizez momentele la care visez și le construiesc pas cu pas

Din momentul în care am început să mă antrenez pentru maratonul de la Atena, mi-am creat un așa zis moodboard mental, alimentând acest vis cu orice: am ascultat melodii grecești pe parcursul antrenamentelor, am cerut grecilor cunoscuți să îmi îmbogățească repertoriul cu nume noi, am ascultat episoade de podcast cu alergători excepționali - Alexis Pappas (campioană olimpică la 10.000 de metri care este și un regizor cunoscut în același timp), Mike Fremont (a alergat ultimul maraton la 98 de ani), David Goggins (ultramaratonist, Navy Seal, care a terminat o competiție dură cu ambele picioare accidentate, fără să renunțe, mulțumesc Rareș pentru inspirație). Mi-am alimentat mintea cu “se poate “ de la oameni care au putut pe bune, care și-au dat sufletul și articulațiile pe bune. 

6. Alerg după un armator grec

Pentru fiecare competiție la care particip - și la care nu câștig decât o medalie de finisher - îmi pregătesc atent ținuta de unicorn. Aici am vrut să plusez, așa că mi-am imprimat un mesaj în greacă și engleză pe care l-am prins pe spatele tricoului. Scria: Alerg după un armator grec! Evident că participanții s-au amuzat, unii m-au apstrofat că am ales ruta greșită pe dealurile acelea și că ar fi trebuit să merg în port, altele m-au întrebat unde e că și ele îl caută, alții mi-au urat succes, iar cineva m-a întrebat ce o să fac dacă o să-l găsesc. Eu am răspuns - din alergare, că toate conversațiile sunt din alergare - că voi sponsoriza maratonul de la anul, dar cel care mă întrebase a punctat: you don’t need to, you should sponsor your life.

7. Pame, Pame, ramuri de măslin, Zorba Grecul și o atmosferă de star internațional

Sunt două diferențe mari față de maratonul București și care nu țin de organizare (ambele au parte de o organizare impecabilă):

• Prima este ora de trezire, respectiv 4:30 dimineața, pentru că, începând cu ora 5:30, autocarele preiau alergătorii din 6 puncte ale Atenei. În jur de 6:45 ajunge primul autocar în orașul Marathon/Marathon, în plin câmp și vânt, înainte de răsăritul soarelui, iar startul se dă de 10 ori, începând cu ora 9:00 și terminând cu aproximativ ora 9:30. Intervalul acesta matinal de 5 ore în care nu faci nimic este un alt exercițiu mental de conservare a energiei pe care nu ți-l poate preda niciun trainer pe zoom.
• A doua este atmosfera creată ad-hoc de toți locuitorii satelor prin care trece traseul. Este un drum județean, Ploiești-București sau Târgoviște-București. De la bebeluși la oameni care bat chiar suta de ani, cu toții ies în stradă și încurajează alergătorii timp de 8 ore - cât îți este permis să alergi pentru a fi înregistrat oficial. Copiii îți oferă ramuri de măslin (eu am alergat cu una în păr aproape tot traseul, îi sunt recunoscătoare fetiței care mi-a oferit-o și, odată cu ea, norocul de a trece cu bine linia de finish), bat palma cu tine, strigă pame, pame, pame (hai, repede, să mergem). Adulții încurajează și ei strigând, aplaudând, purtând pancarte deopotrivă în greacă și engleză, dansând Zorba sau alte melodii grecești în fața caselor, punând pe măsuțe bucăți de ciocolată sau batoane energizante. Se citește pe fețele lor și zarva creată că se bucură cu adevărat de acest eveniment, că nu îi deranjează că sunt complet blocați timp de o zi întreagă. Mi-am amintit, fără să vreau, de veșnicile plângeri românești că traficul e blocat de alergători și nu mai pot circula cu mașinile. Aici benzinăriile închise din cauza maratonului aveau ușile deschise în caz că voiai să le folosești toaletele și pentru a întreține atmosfera cu muzică în boxe. 

Există și o asemănare enervantă a tuturor evenimentelor cu mult public: toaletele ecologice. Dacă s-ar putea face ceva legat de ele - să fie mai multe, să fie mai curate - ar fi parfum:)

8. Traseul infernal, care urcă și tot urcă, mișcarea din șolduri și cumpăna salvatoare

Am încercat să simulez pregătirea traseului în ascensiune continuă și adesea abruptă cu banda înclinată la sală. E ca socoteala de acasă și de la piață, pur și simplu realitatea m-a lovit cu tot cu soarele care bătea mai tare decât mă așteptam. E un coșmar de traseu versus ceea ce eram eu obișnuită. Dar m-au ajutat enorm ședințele de kinetoterapie, de la care plecam adesea mai obosită și cu febră musculară decât de la toate semi-maratoanele mele. Echipa Kineto Consult m-a antrenat să pot prelua urcarea și cu partea superioară a picioarelor printr-o alergare din șolduri și m-au pus să fac nenumărate cumpene. M-au ajutat să nu pun presiune extra pe genunchiul afectat și să nu îmi pierd echilibrul care m-ar fi costat o altă accidentare. 

9. Și cu toate acestea, unii împing cărucioare cu persoane cu handicap timp de 42 de km și Stelios Prasas, la 91 de ani, termină maratonul Atena

Atât. 

10. Mulțumesc, Paul, pentru serviciul individual de pacing

În 2019, fenomenul Eliud Kipchoge a reușit să își doboare propriul record, alergând un maraton cu ajutorul mai multor paceri/iepuri în sub două ore. Am fost și eu un Kipchoge la Atena, pentru că am beneficiat de ajutorul unui pacer individual, care alergase în urmă cu trei ani acest maraton și care, știind cât este de greu, a vrut să mă ajute să îl termin. De la kilometrul 17 până la final a fost alături cot la cot, ceea ce a contat enorm în poveste nerenunțării. Am fost întrebată când anume îți spune mintea să te lași: aproape nonstop pe ultimii 10-12-14 km, depinde de zi, stare, traseu. Voi alerga cel puțin încă un maraton la Atena alături de cineva pentru care să fiu și eu Paul, trebuie să dau mai departe acest ajutor.

11. Nenikikamen - Am învins - și My Number One pe ultimul kilometru, când am plâns de fericire

Din fericire, ultimul kilometru este în coborâre. Chiar înainte de a ajunge pe această ultimă bucată, mai este o blestemată de pantă - dar acolo am dat peste un Zeu deghizat căruia i-am cerut să bată palma și să îmi dea putere. Cumva am găsit-o. E posibil să fi fost de la toți cei care mi-au fost alături, urmărindu-mă pe aplicația live de pe stadion sau de acasă, e posibil să fi fost de la mama, care m-a asigurat că îmi va fi în spate și mă va împinge spre final, e posibil să fi fost de la cel căruia îi datorez alergatul și pe care l-am invocat de undeva din alte lumi: Tu m-ai băgat aici, tu să mă scoți cu bine.

Cert este că am zburat pe ultimul kilometru, care trece pe lângă Clădirea Prezidențială pe de o parte și pe lângă Gradinile Naționale pe de altă parte. Adică un fel de Cotroceni. Am dat drumul melodiei My Number One - cea care a cîștigat la un moment dat Eurovisionul - și am strigat cât am putut de tare de neumărate ori Nenikikamen. Erau mulți oameni care ne încurajau, inclusiv dintre prietenii veniți special la Atena, doar că eu eram în lumea mea și nu i-am văzut/auzit pe toți. Am plâns de bucurie că mi-am permis să duc acest vis - de ce nu eroic - până la capăt. Sunt o femeie obișnuită de 46 de ani, nu sunt vreun David Popovici. Dar iată că și femeile obișunite de 46 de ani pot să se simtă ca un David Popovici, ceea ce contează în economia resemnării:)

12. Epharisto poly celor care mi-au fost aproape și mai ales familiei

Am fost norocoasă pentru că în acest demers nu m-am simțit singură. Am fost sprijinită de cei apropiați, inclusiv prin prezența fizică la Atena. Știindu-te așteptat, altfel intri pe Panathenaic Stadium, singurul stadion din lume construit exclusiv din marmură, cu o istorie de aproximativ 2.800 de ani. Este un sentiment pe care nu îl pot descrie în cuvinte, pentru că merită trăit, pentru că este istorie. O mențiune specială pentru my Daddy Cool, singurul care m-a însoțit la toate cele 8 semi-maratoane și 3 maratoane și care mi-a strigat din tribune cu toată puterea Hai, Raluca înainte să trec linia de finish. Chapeau, știu că te-ai simțit cel mai mândru acum.

13 noiembrie: Ziua în care am cucerit lumea, cu steagul României

Pe ultimii 250 de metri, la cotitura de final a drumului care trece pe lângă Președinție, fiul meu mi-a înmânat steagul României cu care am intrat triumfătoare pe stadionul Olimpic. Climaxul atmosferei este aici: muzică tare, majorete, oameni pe stadion care strigă și te încurajează de parcă ai fi cel puțin Pheidippides. Melodia pe care eu am intrat cu steagul în mână a fost It’s a Sin a celor de la Pet Shop Boys. Poate e un păcat, dar este cel care m-a făcut să mă simt că am cucerit lumea prin sudoare și consecvență proprii. Prin concretețe. Prin intuiție. Prin prezență 100%, singurul moment al vieții când gândurile au fugit și concentrarea pe momentul prezent a fost reală.

Din aproximativ 15.000, doar 12.000 au trecut linia de finish.

5:30:33 este timpul meu.

Poziția 9.840 la general.

Poziția 1.741 la femei.

Poziția 319 din 411 femei din categoria mea de vârstă.

Prin alergarea maratonului de la Atena, chiar mi-am sponsorizat singură o nouă viață.