Intr-una din vacantele verii trecute am primit in miez de noapte sau zori de zi un mesaj pe facebook. Eram pe o insula cu ape limpezi, oameni “vii” si mult chef. Prindeam rasaritul dupa coltul terasei casei inchiriate prin Airbnb, filmam cate o mica sceneta cu Anna Karenina, Batranul si Marea, Diva Italiana sau orice altceva imi trecea prin cap, schimbam plajele mai des decat costumele de baie (si aveam cate unul pe zi), cunoasteam oameni, locuri, radeam si ne distram. Prietenele imi erau complice cand venea vorba de o idee de filmare - de la concept si accesoriile necesare pana la cele cateva “duble” inerente.

Cand am primit mesajul pe facebook am ramas surprinsa. Desi era prea tarziu sau prea devreme pentru o astfel de propunere, era una de recrutare. Ne stiam din vedere, dar nu suficient de bine din punctul meu de vedere incat sa par a fi a priori un potential candidat pentru o colaborare. Am fost contrariata, cu atat mai mult cu cat contextul vacantei imi lasase spatiu exclusiv pentru manifestari libere virtuale, nicidecum pentru o credibilitate profesionala ca la carte.

Dar aveam sa aflu ca altfel se joaca acum cartile, asa cum mi se pare firesc. Dupa ce am revenit de la soare, filmari de dragul amuzamentului si petreceri, am stabilit o intalnire. Prima. Mi-a explicat ca avea informatiile necesare de la parteneri cu care lucrasem in timp si ca intuitia ii spunea ca sunt persoana potrivita pentru ce cauta. De la a doua intalnire am inceput sa simt si eu intuitia si sa devin curioasa care ii sunt mecanismele. Am intrebat care dintre povestile, recomandarile, argumentele aduse de cei cu care interactionasem profesional a fost acela definitoriu care a ajutat intuitia sa mearga mai departe cu propunerea. Mi-a raspuns simplu: contul tau de facebook. Esti un om viu, liber, se vede, se simte asta. 

Am zambit. Fusesem dojenita de cativa - cu bune intentii - ca libertatea creativa de exprimare pe care mi-o asum in plan personal ar putea sa-mi dauneze in plan profesional. Da’ ce fac, dansez goala pe mese? Faptul ca ironizez clisee in videouri scurte de la alegerile pentru primarie la Anna Karenina si Vronski al ei inseamna ca sunt un marketer mai putin credibil? Dar daca as prezenta corect si curat cam ca reclamele de la televizor, as fi mai de incredere?

Cartile s-au schimbat, autenticitatea a capatat valoarea pe care o merita dintotdeauna, asa ca nu va fie teama sa fiti cine sunteti chiar si pe retelele de socializare. Dintr-o masa inerta de utilizatori cu conturi in oglinda, cine ar iesi din tipare? Nu fetele cu unghiile de plastic si nici baietii cu muschii bombastici, nu gospodinele perfecte si nici profesionistele doar cu linkuri impecabile, ci oricine se transpune pe sine cat mai aproape de adevar. Gata cu pozele “perfecte”, lasati loc imperfectiunii “vii”. Cine stie, s-ar putea sa va alegeti cu un job…