Relatia mea cu banii a inceput ca orice relatie amoroasa: intai cu maruntis, pe care il preschimbam facil intr-un obiect dorit si venerat, apoi cu bani munciti din greu in diminetile de weekend si preschimbati pe lectii si invataturi scumpe de viata si culminand cu obsesia perfectiunii date de o cariera mai perfecta decat perfectul compus.

Tot ca o relatie amoroasa, la un moment dat a necesitat un stop, o reorientare de la arat in campul muncii la alergat in afara lui. Doar pentru un timp, caci la un calcul atent ar trebui sa lucrez pana la saizeci si doi de ani pentru a beneficia macar de unsprezece minute de placere a pensiei.

Din cultura timpurie a banilor

Cam pe vremea primelor lectii de istorie am inceput sa am propria colectie de monede de  prin diverse tari (majoritatea socialist-comuniste) de pe unde calatoreau rudele si prietenii parintilor. Aveam chiar si marci germane, din acelea de dincolo de zidul Berlinului cu care traiam speranta ca imi voi cumpara pixuri si penare colorate undeva, candva. Momentul a sosit in vara anului nouazeci, cand aveam si un motiv de sarbatoare, altul decat caderea comunismului: intrasem la cel mai bun liceu din Bucuresti.

Pe Calea Victoriei, la o coada de mai bine de o ora, stateam cu totii sa cumparam pe valuta sandale DeFonseca - sandale este mult spus, caci erau alcatuite dintr-o talpa de cauciuc cu cateva elastice colorate in nuante de verde, roz sau lila. Nu oricine avea valuta, iar eu strangeam fericita portofelul meu cu monede straine, mai ceva ca celebrul cocos din povestea pungutei cu doi bani. La casa vanzatoarea mi-a spus ca nu primesc decat bancnote, moment in care tata, ca un inger pazitor a scos propriile rezerve de marci - o suma infima de altfel - si a achitat sandalele mele verzi, verde ca toata garderoba ce urma sa apara cu ajutorul mamei. Pentru ca mie imi placea rosu, dar la vremea aceea inca luai ce gaseai, nu ce vroiai.

Dintre toti banii care mi s-au scurs printre degete mai ceva ca praful de stele, acestia au fost cei mai valorosi. I-am castigat ca suveniruri de la persoane dragi si au cumparat una din cele mai frumoase amintiri.

Viata financiara a studentilor

Inainte sa am cursul de analiza financiara mi-am luat notitele de la cei mai intelepti si mai practici ca mine si m-am apucat sa meditez copii la limba engleza. Recomandarea lor era sa incerc sa ma obisnuiesc cu campul larg al muncii inca de pe vremea studentiei. Am inceput timid cu un elev, vecin cu o prietena de-a mea si word of mouth-ul sau recomandarile m-au dus prin anul trei la vreo opt - zece copii. Copiii aveau de la cinci la douazeci si cinci de ani, fiecare cu asteptari diferite legate de limba engleza, in functie de parinti sau - dupa caz- nevoile proprii. Domnisoara de douazeci si cinci de ani isi dorea sa devina insotitoare de bord si avea nevoie sa cunoasca limba engleza la un nivel mediu, fetita de cinci ani a unui coreean mutat temporar cu serviciul in Bucuresti avea nevoie sa se inteleaga cu colegii ei de la gradinita americana, iar una din fetele de liceu era nevoita sa invete niscai sonete de Shakespeare.

Mi-am sacrificat timp de patru ani cam toate diminetile de weekend. Si multe dupa-amieze de vara in care parintii coreeni ma doreau si pe post de bona, caci fetita ma indragea si ma vroia doar pe mine. La multe petreceri ma duceam sa ma culc mai devreme, pentru ca mi se parea total neprofesionist - pe vremea aceea ii spunea pur si simplu lipsa de bun simt - sa ma duc la meditatii cascand.

Non, je n regrette rien, pentru ca lectiile acelea mi-au folosit cel putin la fel de mult mie. Am fost fortata sa imi perfectionez engleza din punct de vedere al vocabularului si gramaticii, sa fiu creativa in a gasi metode de atragere a copiilor mici - chiar si cu lipsa de talent la desen, dar cu imaginatie - si sa fiu empatica - cel putin uneia dintre fetele de liceu i-am fost confidenta amorurilor timpurii pana cand i-am zis ca pe mine maica-sa ma plateste ca meditator, nu ca psiholog. Banii i-am cheltuit, dar auto-disciplina acelor ani mi-a fost de folos in primii ani in campul muncii, iar limba engleza mi-a adus niste puncte in plus la interviul de angajare.

De la arat in campul muncii la alergat in afara lui

Dupa ce m-am vazut cu licenta in brate si am inceput sa analizez cu atentie piata muncii, m-a cuprins depresia debutului pe bani putini, cam la jumatate din cat castigam eu ca meditator in jumatate de timp. Jumatatile astea nu mi se conectau karmic si am tot  mers la interviuri vreo cateva luni. Cand mi-am gasit locul, timp de foarte multi ani am marsat cu steagul carierei mai ceva ca Ecaterina Teodoroiu in primul razboi mondial. Sensul vietii mele de femeie cu creier era sa demonstrez intregului univers ca pot. Si ca pot sa castig bani si sa fiu independenta financiar. Mirajul carierei se impleteste adeseori cu mirajul banilor,  iar o cariera in ascensiune se traduce intr-un surplus financiar, numai bun de satisfacut mofturi noi. Cu toate acestea, traiectoria mea este mai putin spectaculoasa prin comparatie cu posibilitatile oferite de a lucra in strainatate si a castiga mai bine - de la bani la beneficii non-materiale, cum ar fi o scoala mai buna pentru copilul meu sau un nivel de trai superior celui de aici. Am fost cel putin o data cu un pas mai aproape de un astfel de loc cand am decis ca sunt legata mai mult de oameni decat de bani si mai mult de teama decat de aventura. M-am intrebat adesea dupa fiecare moment al refuzului daca voi regreta, cu atat mai mult cu cat cei din jurul meu se uitau cu condescendenta la deciziile mele de-a dreptul proaste.

Le-am si mi-am raspuns la un moment dat cu o decizie aparent si mai proasta - am hotarat sa iau o pauza, sa renunt la orice piedestal virtual social si sa ma gandesc daca nu cumva menirea mea e alta. Daca nu imi doresc sa las curiozitatea nativa sa fie cea care ma ghideaza in fata fricii de necunoscut, de care vroiam de atata timp sa ma vindec. Daca nu imi doresc sa restabilesc un echilibru al timpului meu. Daca nu vreau sa reconstruiesc in functie de acele putine cele mai bune talente ale mele un drum care sa ma motiveze pentru urmatorii douazeci de ani.

Stiu ca este doar o pauza, ca responsabilitatile si ratele si calculele financiare ma obliga - vorba unei glume - sa muncesc pana la saizeci si doi de ani si apoi sa beneficiez de unsprezece minute de pensie. Dar ma simt impacata ca in relatia cu banii nu am fost niciodata gaina.