in cursul de “managing upward” sau pe romaneste “cum comunici cu seful”  al modulului Harvard este o secventa din celebrul film Diavolul se imbraca de la Prada. Sunt doua minute in care redactorul sef al unei reviste celebre de moda, rol interpretat minunat de Meryl Streep ii face o demonstratie deloc magulitoare asistentei ca cele doua curele albastre sunt atat de diferite, iar culoarea “cerulean” sau albastru puternic nu este orice albastru, ci acel albastru inventat de Oscar de la Renta.

Eu cred ca haina nu il face pe om, atunci cand stofa este singurul material cu care isi defineste sinele. Cred insa ca finetea matasii, croiala unei rochii, stralucirea unei perechi de cercei sau arcuirea unei gambe data de inaltimea ametitoare a unor sandale fine pot fi vesmantul perfectiunii cand se suprapun peste o identitate.Nu imi plac uniformele generate de tendinte si nici sumele exorbitante generate de consumerismul modei. Pledez pentru creativitate si povestile cu care hainele trec de la o generatie la alta si de la o persoana la alta, prin urmare ma declar o fana a praduirii garderobelor altora - mama, tata, prietenele cele mai bune, copilul si lista poate continua.

in rochia de miresa a mamei, cu gandul la Frida

Mi-am dorit dintotdeauna sa port rochia de mireasa a mamei, nu neaparat din simtire, ci din ratiunea ca asa o piesa mai rar gasesti prin dulapurile cuiva. Rochia din brocart cu maneci lungi si umeri supradimensionati - desi nunta a fost in plina vara, nu stiu cum de nu s-a copt in ea - avea o trena de dimensiuni acceptabile si urmarea linia corpului. M-am uitat toata copilaria cu jind, dar nu mi-a fost ingaduit sa o port, pentru ca mi-ar fi adus ghinion. Prin urmare, dupa nunta, cu prima vizita la casa bunicilor m-am imbracat cu rochia. De atunci au mai trecut vreo cincisprrezece ani pana sa ajung sa o port cu adevarat.

Momentul a venit cu ocazia unei petreceri tematice. in locul deja plictisitorului Halloween, am fost invitati sa sarbatorim un numar de ani (multi) ai unei cunoscute case de productie muzicala in costume inspirate din celebra Dia de los Muertos - un echivalent al Sambetei Mortilor la mexicani. M-am documentat cu google despre sarbatoare, traditii, costume si am ajuns la concluzia ca nu voi purta niciun fel de machiaje care sa inspaimante si nici cranii care sa imi strice cheful de petrecere. M-am decis ca voi reprezenta traditia mexicana prin cel mai frumos simbol al artei sale si anume prin celebra sa pictorita Frida Kahlo. Aici si-a gasit locul rochia de mireasa a mamei, pe care am ornat-o in partea de sus cu multe coliere cu flori, completate cu o coafura imbibata la randu-i de flori. Tot ansamblul a fost desavarsit cu celebra uni-brow, adica sprancenele mi-au fost machiate ca si cum as avea o singura spranceana, exact ca Frida. Ba chiar am incercat sa ii reproduc privirea aspru-patrunzatoare si sa renunt la vesnica-mi veselie copilaroasa. Singura problema a fost ca mama era mai slaba cu vreo cinci kilograme atunci cand si-a facut rochia, asa ca mi-am lipit abdomenul de torace intr-un efort aproape supraomenesc de a nu-mi pocni fermoarul.

Nu este singura rochie cu istorie din garderoba mamei care a ajuns sa fie scoasa in lume dupa treizeci, patruzeci sau mai multi ani. Am purtat rochia ei de la banchetul de absolvire a facultatii, rochia de la nunta fratelui ei si probabil as fi purtat mai multe daca nu le-ar fi dat cu mult timp in urma din lipsa de spatiu. 

Pentru mine hainele sunt povesti. Cand ma imbrac intr-un fel anume traiesc o poveste, nu doar un moment. E ca si cum as traversa toate cartile si personajele lumii, razand de propria-mi isprava. Nu as putea sa merg imbracata cuminte, cu haine dragute carora sa nu le fi adus eu o interpretare cat de mica, fie ea sub forma unei posete porc sau a unor sandale cu pene de strut.

Baieti, paziti-va dulapurile, ca si de la voi imprumut

in perioada liceului a inceput schimbul de haine cu prietena mea cea mai buna. Schimbul se producea doar in vacanta de vara, cand ea venea in Romania pentru trei luni. Pentru ca anii mei de liceu au fost anii cu inflatie de trei sute la suta pe an, nu aveam nevoie de mai mult de cateva umerase si doua sertare cu haine in dulap. Asa ca venirea verii si a prietenei mele din America insemna cel putin dublarea temporara a garderobei. Fiind singure la parinti, ne doream sa fi fost surori, prin urmare ne imbracam si coafam la fel. Asa am ajuns sa iubesc culoarea verde, pentru ca ei ii placea, convinsa fiind ca se potriveste cel mai bine cu ochii ei de aceeasi culoare. Pentru ca mai tot timpul eram imbracate asemanator, la un moment dat am reusit sa o pacalim chiar pe mama ei, care ne-a incurcat.

Desi fac eforturi in a-mi aminti ce-am facut saptamana trecuta, tin minte cateva din rochiile de atunci de parca le-am purtat ieri. Era una lunga cu imprimeu cu floarea soarelui pe care o iubeam, apoi alta scurta dintr-un material supraelastic cu care mureai si inviai de o suta de ori pe caniculele bucurestene. Tot in perioada liceului am imprumutat haine de la tata. Da, da, de la tata, pentru ca tata era slab si a aratat toata viata lui mai tanar cu cincisprezece ani. A fost epoca tinutelor masculine, asa incat ii imprumutam sacourile si cateodata cravatele pe care le asortam jeansilor. 

Una din piesele mele dragi este topul din cravate barbatesti. Ideea mi-a venit cu ocazia unei gale de caritate pe care urma sa o prezint. Organizatorul era o asociatie de femei de afaceri. Mi-am zis ca nu exista simbol mai potrivit decat cravata pentru a sugera ideea de business si ca voi ruga barbatii care au cravate vechi pe care nu le mai poarta sa mi le doneze, astfel incat sa sugerez ideea de caritate. O prietena buna designer, cea care spune da tuturor ideilor mele mai mult sau mai putin nebunesti a gasit formula magica prin care a compus un top din cravatele barbatilor care au raspuns chemarii mele de pe blog. A fost, in termeni de marketing un fel de crowdsource your outfit. Eu am scris despre idee pe site si m-am trezit cu vreo suta de cravate. Am chiar si de la invatatorul baiatului meu!

Haine daruite, haine comune, sirene si crampoane

Pentru ca am casa plina de haine - probabil o compensare a epocii inflationiste din liceu - macar de doua ori pe an donez o parte din ele. Le distribui in functie de model si masura si ma bucur cand le vad imbracate de cei carora le-am daruit. Nu am organizat niciun garage sale pana acum, nici pentru mine, nici pentru baiatul meu, un si mai mare consumator indirect de moda. Acum suntem in momentul in care purtam cam aceeasi masura la pantofi si la tricouri, prin urmare voi lansa un curent nou: pantofi de fotbal cu crampoane asortati la rochii lungi. De altfel, am imprumutat cateva din tricourile lui, inclusiv cel de la uniforma scolara, pentru ca mi-am dorit sa fac parte din povestea lui, la fel de mult cum mi-am dorit sa fac parte din povestea mamei sau povestea tatei. La aniversarea lui de zece ani am purtat si eu, si el si tatal lui tricouri cu nume de fotbalisti si numerele 9, 10 si 11, pentru ca el traieste cu fotbalul in gand, in picioare, pe tableta si in carti. Imbracatul este o joaca, iar eu ma joc mai mereu cu hainele si accesoriile. Am nenumarate bentite cu flori, fluturi, fructe, urechi mai mari sau mai mici, cornite, lebede, orice. Am o colectie impresionanta de cercei pentru ca, in completarea celebrilor magneti de calatorie, am obiceiul sa cumpar o pereche facuta de cineva din locul respectiv, un fel de amintire pe care o port din experienta acelei vacante. Am chiar si o coada de sirena cu care ma amuz in diverse contexte de mare, plimbari cu barca sau fotografii la mal. As putea in orice moment sa realizez un video pe orice tema fara sa am grija materialelor de productie, caci nu duc lipsa nici de tinute, nici de accesorii, nici de imaginatie. Cat timp daruiesc un sens momentului si-o bucurie amintirii, voi continua sa ma joc cu mine si tinutele mele.

P.S. articol aparut in editia de iulie/august a revistei Tango.