Cu o luna in urma, la recomandarea unei prietene - sfatuitorul meu in materie de selectie de carte de la targurile de profil - am cumparat primul volum din tetralogia napolitana a Elenei Ferrante. 

Pentru ca avem deja un istoric impreuna - ea, cu sugestiile, eu cu achizitiile - nu am cautat niciun fel de referinte despre autor, am mers pur si simplu pe mana, de fapt mintea ei:)

Elena Ferrante este pseudonimul unei romanciere italiene. Dupa succesul seriei despre prietenia dintre doua fete inteligente si descurcarete din Napoli, multi au fost cei care au inceput sa compare biografii ale diversilor scriiitori cu intamplarile cartilor lui Ferrante, fara succes insa. Anul trecut prin toamna, The New Yorker a publicat un articol despre un jurnalist italian, Claudio Gatti care a abordat problema dintr-un alt unghi. In baza unor documente financiare, prin care a urmarit ascensiunea veniturilor pe parcursul ultimilor cinci ani (cei in care au fost publicate cele patru carti ale seriei), a ajuns la concluzia ca autoarea este Anita Raja, un traducator, care locuieste in Roma cu sotul sau scriitor. Nici urma de copilarie sau tinerete la Napoli, desi relatarile sunt atat de autentice, incat pe buna dreptate urmaritorii ei au incercat sa o asocieze cu cineva nascut si crescut in acest oras. Identitatea autoarei a lasat fanii dezamagiti, care se obisnuisera cu misterul. Cel mai probabil, autoarea si-a dorit ca scrierile ei sa traiasca si sa creasca mai mult decat autorul. Este un act de creatie.

Prietena mea geniala este primul volum al seriei. Lila dispare de acasa la varsta de 66 de ani, stergand complet urmele existentei ei. Fiul sau o suna pe prietena ei cea mai buna - o prietenie ce dainuie de saisezi de ani - sa o intrebe daca nu cumva a venit la ea. Lenu, deloc surprinsa de veste, dar si furioasa pe Lila, care pare sa duca la bun sfarsit un plan mai vechi isi zice: “sa vedem cine izbuteste de data asta. Am deschis computerul si am inceput sa scriu fiecare detaliu al povestii noastre, tot ce mi-am amintit”.

Dintr-o data, timpul a curs precum in tabloul lui Dali, Persistenta memoriei. M-am revazut la 10-12 ani, citind La Medeleni si jucandu-ma de-a personajele cartii cu prietena mea cea mai buna. Eu eram Olguta cea nazbatioasa, desi ma simteam mai degraba timida Monica, iar ea Monica, pentru ca era mai frumoasa ca mine. Danut ar fi trebuit sa fie fratele meu, daca ne-am fi luat dupa carte, dar in realitate a fost admiratorul meu, apoi, pentru ca eu l-am refuzat din teama, s-a orientat rapid catre ea. Eu eram printre cele mai bune din clasa, ea printre cele mai curtate. Ne scriam biletele codate, inspirate din romanele favorite si dezbateam ore in sir viitorul care ne astepta luminos, cu cate un Nobel pentru literatura si pentru chimie, sa aiba fiecare.

Apoi ea a plecat in America si o vreme prietenia a insemnat zeci, sute de scrisori pe multe pagini pe care ni le trimiteam cel putin lunar. Asteptam vacanta de vara cu bucurie dubla, pentru ca atunci venea in Romania si parea ca vechile povesti prind viata. Am reusit sa incropim din fragmentele fiecarei veri si cateodata si ierni continuarea povestii pana cand am terminat facultatea si a venit serviciul. Adio vacanta de vara de trei luni. Apoi s-a complicat logistica - familie, copii - si am ramas sa ne multumim cu cate o conversatie lunga de trei ore la telefon cand si cand. Asa a aparut nevoia unei a doua prietene cea mai buna, care insa nu o excludea pe prima. 

Citind intamplarile Lilei si Elenei, mi-am reamintit tot amalgamul sentimentelor unei prietenii profunde si angoasant de stransa - cum, in cazul meu, doar doua sunt. Exaltare, tristete, bucurie, dezamagire, admiratie, invidie, dependenta, indiferenta, iubire, gelozie, altruism, egoism, idolatrie, razbunare. O amica a spus ca nu i-a placut de personajul Lilei, pentru ca este fetita rea, care ii manipuleaza pe toti, fie ei copii, familie, profesori, prietena cea mai buna. Avea cu ce: inteligenta ascutita, curaj nebunesc, incredere de sine si simt auto-didact iesit din comun pentru un copil de 10 ani (mergea pe ascuns la biblioteca si imprumuta carti de latina si greaca pentru a recupera ceea ce Lenu facea la scoala, pentru ca parintii ei nu i-au mai permis sa isi continue studiile). Prietena ei cea mai buna i-a raspuns ca fluxul de “rautati" este de ambele parti intr-o relatie de prietenie care dainuie. Am fost de acord. 

M-am simtit si eu de multe ori in pielea Elenei, Lenu, fascinata de usurinta cu care prietena mea geniala trece prin viata, de la succesul profesional la izbanzile amoroase, parca mereu in controlul propriei vieti. Au fost si momente cand m-am simtit “puternica, uneori aveam impresia ca Lila depindea de mine, nu eu de ea”. “Arati foarte bine, e satisfactia pe care ti-o da scoala, e iubirea, mi-a spus Lila si am simtit-o putin trista”.

Nu exista jumatatea buna si jumatatea rea intr-o prietenie geniala. Exista o lectie de adaptare, de evolutie pentru fiecare. Este mixul perfect intre o relatie de familie si o relatie de iubire, preluand bune si rele din ambele. Experienta este insa precum trecerea liniei de finish intr-un semi-maraton cand tu ai avut scutire la ora de educatie fizica:)

Inainte sa termin primul volum, l-am luat pe al doilea: Povestea noului nume. Nu vroiam sa pierd firul emotiilor cu vreo pauza de lectura. 

La sfarsitul primei carti Lila se marita cu unul din baietii bogati ai cartierului, ajutandu-si in acelasi timp tatal si fratele carpaci sa isi deschida un mic atelier de productie de pantofi. Elena, in schimb, isi continua studiile, indragostita de baiatul feroviarului-poet. 

“- Orice s-ar intampla, tu continua sa studiezi, a zis Lila.

- Inca doi ani: apoi iau diploma si am terminat.

- Nu, sa nu termini niciodata: iti dau eu banii, tu trebuie sa studiezi mereu.

Am zambit nervos, apoi am spus:

- Multumesc, dar, la un anumit moment, scolile se termina.

- Nu pentru tine: tu esti prietena mea geniala, trebuie sa devii cea mai buna dintre toti, barbati si femei”

Cine zicea ca Lila e fetita rea?