Pe data de 14 mai 2017, la ora 11:52 mi-am indeplinit singura rezolutie a acestui an, aceea de a alerga primul semi-maraton in memoria celui care m-a invatat sa alerg
Pe data de 14 mai 2017, la ora 11:52 mi-am indeplinit singura rezolutie a acestui an, aceea de a alerga primul semi-maraton in memoria celui care m-a invatat sa alerg
Dupa doua luni si zece zile de la primul antrenament cu ajutorul aplicatiei My Asics si aproximativ doua sute cincizeci de kilometri, cu bentita cu flori mari si mici in toate culorile, tatuajul semi-permanent cu flori si fluturi, evident, de pe piciorul drept si castile in urechi, m-am asezat in sectorul E la linia de start.
Ordinea participantilor - peste sase mii - a fost stabilita in functie de performantele anterioare in competitie. Sectorul E era ultimul, practic au fost trei minute intre fluierul de start si momentul cand am pornit efectiv in alergare. M-am intrebat de ce nu ne pune pe noi primii, ca oricum suntem depasiti instantaneu de restul, dar depasirea s-ar lasa cu accidentari, asa ca trei minute in plus sau in minus chiar nu conteaza. Eu si probabil mai toti din sectorul meu isi doreau sa termine, nu sa urce pe vreun podium.
La 8:20 am inteles ca este prima data cand am emotii dupa licenta de acum multi ani
Am ajuns devreme, pentru ca nu stiam cat si cum va fi blocat centrul si eram si pentru prima data in postura aceasta. In Piata Constitutiei se facea incalzirea. Tata a glumit zicand ca am scapat de o parte din concurenti, ca la cum arata incalzirea, o sa cada lesinati dupa prima tura. Daca in mod normal m-ar fi preocupat niste live-uri pe instagram, o poza-doua cu un cadru perfect si o lumina pe masura, acum nu ma gandeam decat sa rezist. Asta da #rezist timp de doua ore si douazeci si patru de minute, cat imi calculase aplicatia ca voi face in baza istoricului de antrenamente
La 9: 15 m-am dus in tarcul E, care parea la ani lumina de punctul de start
Mi-am potrivit castile si am verificat ca pot asculta mp3-ul pe care mi-l pregatise special un prieten, la rugamintea, ideile si frecusul meu. Mi-am zis ca am nevoie de motivare pe tot parcursul alergarii, asa ca mi-am rugat prietenii si familia sa ii trimita lui direct inregistrari audio cu incurajari pe care sa le alterneze cu un playlist cu care alergasem la antrenamente sau care imi amintea de ei. De la Sia, Guetta, Ed Sheran si Coldplay la Albano si Romina Power si Loredana cu Buna seara, iubito. Nu am vrut sa ascult inainte inregistrarile lor, asa ca am descarcat fisierul sambata seara si l-am pornit la 9:33, cand am trecut linia de start. Daca te-ai antrenat cu aplicatia, o sa reusesti, a zis o fata cand sporavaiam si noi in sector.
La 9:30 au inceput cele mai frumoase doua ore si douazeci si unu de minute
Aflasem din regulament de pacemakeri - sunt cei care tin un ritm constant de alergare, ceea ce facusem si eu in lunile de antrenament, asta fiind cheia rezistentei. La E - ce chestie, tot la E am fost in liceu - era alocat Mickey, chiar el. Avea cordeluta cu urechi si nas pictat - practic nu aveam de ce sa ma simt straniu ca eu alerg cu ditamai florile in cap. Tinea un snop de baloane roz pe care scria 2:20, adica timpul pe care il vom face daca alergam dupa el si Minnie a lui. Ceea ce am si facut pana pe la kilometrul 18, cand am decis ca ii abandonez si alerg putin mai lejer, in limitele pe care mi le stabilisem. Intre 6:37 minute pe kilometru si 6:47 este un efort imens pe ultimii trei kilometri.
Nu stiu cum sa redau sentimentele prin care am trecut: am zburat, am ras ascultand incurajarile care de care mai amuzante (de la lansezi o nisa noua a bancurilor cu blonde la maraton si cresti media de creativitate a maratonistilor, la o secventa despre cultura cu Plesu si urari pe fondul sonor al unei slujbe de duminica), am zambit ascultandu-l pe fii-miu care spunea “hai, mama, ca o sa poti, ai terminat tu atatea alte lucruri” si am plans ascultandu-l pe tata care ma si dojenea ca l-am pus sa imi scoata scutiri la sport pe vremea scolii, dar si ma lauda ca este tare mandru acum.
Am trait emotiile si efortul celorlalti din jur, sustinerea trecatorilor si voluntarilor care purtau, la randul lor mesaje misto de genul: De ce doar frumosii alearga? Nici Chuck Norris nu a terminat cursa asta! Am aplaudat oameni in varsta care alergau cu noi, dar si kenienii care deja se apropiau de finalul cursei cand noi eram la jumatate, m-am bucurat ca mi-am dat ocazia asta si m-am gandit la cel care mi-a inspirat aceasta decizie. De undeva se uita probabil, desi, vorba unui prieten comun, nu avem certitudinea ca are puterile astea.
La 11:50 baiatul meu a tasnit pe pista cu un buchet de flori si ultimii 300 de metri i-am alergat cu el
Ultimii trei kilometri au fost grei. M-au ajutat mesajele atent selectate spre final, care sa ma faca sa strang din dinti si incurajarile strazii. Ultimii sapte sute de metri au fost atent ganditi de organizatori sa ne energizeze. A urmat surpriza unor amice care m-au asteptat la un colt si au inceput sa strige: hai, Raluca!
Apoi am vazut in departare punctul de finish si ma gandeam ca trebuie sa ma fortez. Ma dureau ingrozitor capul si spatele, picioarele mergeau singure. Si dintr-odata, printre alte urale de hai, Ralu, hai, Ralu, a tasnit baiatul meu cu un buchet de flori si a alergat cu mine pe ultimii 300 de metri, cei mai grei si cei mai frumosi. Apoi au urmat felicitarile, masa si dansul cu galeria. Ma rog, le sunt datoare cu masa si dansul:)
La 13:30 am eliminat sampania pe care o bausem imediat la sosire
- P.S. Sunt fericita ca mi-am putut tine promisiunea si ca duc mai departe hashtagul #40goes21
- P.P.S. Acum chiar ca pot infiinta grupul fetelor de peste 40 de ani care alearga semi-maratoane, fumeaza si beau cate un pahar de vin, mojito, cuba libre si altele.