A fost nevoie de o zi cu soare si peste douazeci si trei de grade ca sa alerg si sa-mi reamintesc cum a fost la maratonul de acum doua saptamani. Pana acum nu mi-am gasit starea si timpul pentru a transpune amprenta memoriei de maratonista in cuvinte de scriitoare. Era ca si cum as fi suferit o amnezie, iar singura varianta prin care imi puteam recapata starea dinainte era sa o recompun asa cum fusese.

M-am decis ca voi alerga un maraton complet, de 42 de kilometri in chiar prima zi a anului 2018. Alergasem deja doua semi-maratoane la acea vreme si, desi eram constienta ca dublul distantei insemna un efort cat nu putea sa incapa in proiectia mintii mele, m-am lasat dusa de farmecul corelatiei intre 42 de ani pe care aveam sa ii implinesc in luna august si 42 de kilometri pe care voiam sa-i alerg in ciuda tuturor nu-urilor mele si ale celorlalti.

Fata cu scutire la orele de sport se hotarase brusc sa fie o campioana. 
Am inceput timid pe data de 3 ianuarie, profitand de vremea rezonabila pentru o luna de iarna, insa cu distante scurte de 5 kilometri si viteze modeste. Pauza de doua luni se simtea. Mi-am facut cont pe Strava, caci bunul meu prieten ciciclist mi-a dat de inteles ca, daca vrei sa fii luat in serios ca sportiv, e musai sa fii pe Strava. 
Cativa dintre prietenii sportivi m-au gasit si mi-au dat follow, ba cate unul si un like si-o mirare in privat ca am o tinta mai mult decat idealista de a alerga 42 de kilometri daca mentin ritmul acelor antrenamente.

Multi s-au intrebat de ce am ales sa ma chinui cu ceva la care este evident ca nu sunt buna si mai ales de ce acum, la o varsta la care articulatiile imi vor ceda mai usor, accidentarile vor fi iminente si in general imi va fi rau, cand ar putea sa-mi fie bine. Bine insemna sa beau un pahar de vin la o cina gourmet sau la un gratar, amintindu-mi de ce baiet, pardon, fata eram odata, cand impuscam caprioare sau capriori.

Eu m-am incapatanat sa ignor aceasta optiune si sa imi vad de alergat. Alergatul imi dadea aripi la fiecare antrenament, chiar si la cele la care simteam ca imi va fi rau dupa, fie din cauza caldurii, fie din cauza efortului sustinut. De la un moment dat am avut-o pe verisoara mea de aceeasi varsta impartind antrenamentele pe distante mari, mic dejun-urile copioase de la restaurantul Pescarus de dupa doua ore, doua ore si jumatate, trei ore si trei ore si jumatate de alergat. Treceam prin fata lui si de cate sase ori si le strigam chelnerilor: inca o tura si veniiiim! La 15,50 lei este cel mai bun mic dejun, parol!

Am ales sa alerg un maraton pentru ca nu vreau sa ma opresc din crestere, pentru ca vreau ca viata mea sa fie o poveste a devenirii si cuceririi, nu a incadrarii si limitarii.

Inainte de competitia oficiala - Bucharest Marathon -  din data de 14 octombrie 2018 m-am antrenat noua luni, alergand aproximativ 1.000 de kilometri. Am prins toate cele patru anotimpuri in parcul Herastrau, am observat fiecare inmugurire, inflorire, parfum de tei, parfum de salcam, scuturare de frunze. Am zambit complice cu alti alergatori cu care m-am intalnit adesea, iar cu unul chiar si in ziua competitiei oficiale. Nu ne stim numele, dar ne-am incurajat si ne-am sustinut prin zambete largi la fiecare intersectare. Alergatorii sunt empatici.

Ce am invatat din experienta alergarii unui maraton?

1. Niciun antrenament nu te pregateste pentru ultimii 7 km, de la kilometrul 35 la kilometrul 42, cand picioarele se misca precum RoboCop, cand vederea ti se incetoseaza, cand te apuca lesinul si foamea deopotriva, cand ti-ai arunca pe gat cantitati incomensurabile de Isostar, in speranta ca energia pe care creierul nu ti-o mai transmite, Isostarul o va scoate miraculos la iveala. Aiurea…
2. Primii 24 de kilometri sunt o bucurie, ca aproape nu ai nevoie de muzica, ca poti chiar purta conversatii fara sa gafai ca o lesinata. In compania potrivita - eu am alergat cot la cot, sold la sold cu Lori (verisoara mea) pana aproape de kilometrul 29-30 - timpul se scurge altfel, increderea ca vei reusi este mai mare, subconstientul transmite mesajul reconfortant ca este acolo cineva care simte si intelege la fel efortul tau. 
3. Un pacer adevarat face marea diferenta intre a te chinui sa alergi si a alerga razand, intre a te tine dupa cineva care tine ritmul si a fi incurajat, motivat si ajutat de cineva care este voluntar doar pentru a mentine o viteza constanta. Lori s-a impiedicat de un gard pus aiurea pentru a demarca zona de alergat (au fost multe astfel de obstacole, de la scotch care s-a desprins si a fost luat de vant, ajungand pe talpile incaltarilor noastre pana la conurile de plastic care separau sensurile de alergat, ca si cum maratonistii vin sa concureze pentru a fura numaratoarea kilometrilor, ca si cum asta ar fi posibil, tinand cont ca purtam pe numarul de concurs un chip care masoara exact kilometru cu kilometru). Radu (Radu Atanasiu), pacer-ul nostru de patru ore si treizeci de minute s-a oprit si a ajutat-o sa se ridice, a incurajat-o ca poate, a stat putin pana si-a revenit si ne-a asteptat la final, chiar daca asta a insemnat o jumatate de ora in plus.
4. Lipsa incalzirii corespunzatoare la antrenamentele lungi cumulata cu temperaturile scazute face ravangii. Am prins la antrenamentul cel mai lung de 32 de kilometri cea mai friguroasa zi de 27 septembrie din istoria meteorologica a Romaniei, cu 4 grade la 8:30 dimineata cand am inceput noi sa alergam. Asta s-a tradus la scurt timp printr-o tendinita - o afectiune a tendonului care se manifesta  prin rupturile partiale ale unor fibre de colagen asociate cu edem localizat si dureri, tendonul fiind legatura intre muschi si os. Tendinita mi-a aparut prima data cu doua saptamani inainte de competitie, dupa care s-a agravat cu o saptamana inainte, cand la simpla pasire cu piciorul drept, simteam durerea de la talpa pana la genunchi.
5. Mintea detine controlul absolut: nu picioarele, nu mainile, nu inima. De la kilometrul 35 nu am mai putut controla mintea pe care credeam ca am antrenat-o suficient cat sa reziste si pe ultimii 7-10 kilometri cu adrenalina momentului. Cei putini care alergasera un maraton inainte m-au prevenit ca maratonul incepe abia la kilometrul 30 si ca nimic din ce as fi experimentat inainte nu va avea legatura cu cei voi trai pe ultima ora de alergat. Vai, si cata dreptate au avut…
6. Frustrarea de a nu ma putea tine de promisiunea facuta mie insami de a nu merge niciun pas, ci doar de a alerga nu ma va lasa sa ma bucur cu adevarat de reusita de a termina un maraton decat la cateva ore dupa ce am trecut linia de finish. Obiectivele nerealiste sunt cel mai mare dusman al progresului individual. Doar Murakami cu jurnalul sau este de vina. El nu a mers nicioadata la un maraton, nici macar o suta de metri, asa ca in mintea mea statea imprimat mesajul pe care el si-l imagina pe piatra lui funerara: Haruki Murakami, Scriitor si alergator, Cel putin nu a mers niciodata. Eu am mers de cateva ori, cate cincizeci-o suta-poate doua sute de metri. 
7. Corpul, mintea si inima au resurse inepuizabile de a se mobiliza. Pe ultimii trei kilometri am tras  de mine ca de un magar, poticnindu-ma, injurand, comentand situatia-mi lamentabila cu altii in suferinta sau cu cei care deja se intoarceau cu medalia la gat. Haide, haide, mai ai doi kilometri, ii auzeam, iar pentru mine cei doi kilometri pareau parcursul intregii omeniri de la facerea lumii incoace. 
8. Frica de durere iti poate bloca mintea pana intr-acolo incat sa nu mai poata fi controlata fix cand ai mai mare nevoie, adica pe ultimii 7-10 kilometri. Accidentata fiind, cu talpa si gamba piciorului drept bandajate cu benzi kinesiologice, cu durere in seara dinaintea alergarii si gheata cu o ora inainte de alergare, am stat din primul minut si pana la sfarsit cu frica de a nu mi se declansa durerea. Imi spuneam in gand: hai, inca un kilometru, nu acum, sa mai treaca un kilometru, sa fie dupa 20 de kilometri, sa fie mai usor sa o duc. Sunt convinsa acum ca, daca m-ar fi luat acea durere, nu as fi putut continua. In momentele de suferinta maxima, cand corpul era chinuit, iar mintea nu il ajuta, m-am gandit daca acest experiment este mai dureros decat nasterea, referinta mea. Am decis ca da.
9. Un fizioterapeut bun poate salva imposibilul. Daca nu as fi ajuns la Kineto Consult in miercurea, joia si vinerea dinainte, in regim de urgenta, nu as fi putut alerga maratonul.  Le multumesc lui Paul Varban si Marian Nitu care mi-au permis sa imi duc visul la indeplinire si nu oricum, ci cu benzi kinesiologice ciclamen (ce benzi doriti, adica ce culoare e asta, a intrebat Marian?)
10. Baiatul meu este mandru de mine, pentru ca m-a asteptat la sosire cu un tricou personalizat de el, cu un unicorn - logo-ul companiei mele de consultanta si mesajul “Unicorn power, we are very proud of you”. Familia si prietenii apropiati m-au urmarit pe aplicatia live, m-au asteptat la sosire si mi-au transmis telepatic gandurile cu care am repornit mintea pentru ultimii kilometri, astfel incat sa pot trece linia de sosire la 4:59:51, cat sa pot spune ca am facut primul maraton in mai putin de cinci ore.
11. Disciplina acestui exercitiu este cea mai buna lectie de grit. Mi-am schimbat cu totul stilul de viata, am devenit matinala, am devenit sportiva, am renuntat cu totul la fumat, am renuntat la multe weekenduri la mare si prin oras pentru a putea alerga duminica antrenamentele de 20,24,28 sau mai multi kilometri. Nu stiu cum se facea, ca duminica erau cele mai grele…
12. Puterea vulnerabilitatii. M-am simtit puternica, pentru ca m-am invins pe mine si vulnerabila pentru ca m-am infrant in egala masura. L-am recunoscut pe leul care alergase maratonul toamna trecuta, iar eu l-am ironizat, crezand ca alearga doar semi-maraton ca mine: pai ce faci, leule, te depaseste unicornul? Anul acesta purta o caciula de porc si eu i-am povestit patania, ca acum poate sa rada el de mine, ca eu alerg ca un porc indopat inainte de Craciun. In final, am iesit cel mai bun exemplar al vietii mele de pana acum.
13. Sa plang in hohote de bucurie, recunostinta, mirare, fericire, satisfactie, incredere, ca am reusit. S-a intamplat la cateva ore, in cada mea, uitandu-ma la talpile umflate, bataturi si basici, plus cele trei unghii care incepeau sa se innegreasca. Si am spus multumesc, sunt cel mai eficient terapeut al meu.

Conform clasamentului, am fost a o suta treisprezecea femeie din cele o suta cincizeci si cinci de participante la maraton. Sunt a o suta treisprezecea cea mai rezistenta femeie din Bucuresti:)

Multumesc celor care m-au sustinut in acest demers, dar mai ales familiei - parintilor si fiului meu, afectati direct de programul meu intens de alergat. Nu s-au plans, ba din contra, au incercat sa se muleze dupa mine. Multumesc prietenului meu bun si antrenor de la distanta Sebastian Bako, m-a urmarit si a plans fix cand fizicul meu plangea ca nu mai poate, iar aplicatia live unde ma urmarea ii spunea ca mi-e greu rau.
Multumesc donatorilor, multi dintre ei la a doua sau a treia donatie.
Gabi Mihaila, Adina Welsh, Alina Stanescu, Andreea Putaru, Ioana Soare, Radu Atanasiu, Gabi Lungu, Sultana Graur, Alina Jitaru, Lucia Mirea, Angela Cretu, Mihaela Gache, Oana Bogdan, Sorin Dinuta, Claudia Ignat, Doina Tamplaru.
Multumesc Mihai Vasilescu pentru ca te-ai gandit sa vii cu o sacosa mare cu sticle de apa pe care sa le oferi alergatorilor. Unul din beneficiari a fost verisoara mea.

Imi multumesc mie ca, intr-o zi, pe o scena, acum mai bine de patru ani am decis ca vreau o alta viata.