S-a intamplat intr-un miez de noapte sa devin sentimentala si sa realizez ca, de fapt, tot ce am astazi se datoreaza parintilor mei, pe care adesea ii iau peste picior - pentru ca fie nu mai aud, fie nu mai sunt la curent cu ceea ce e la curent, fie imi repeta aceleasi lucruri (desi acelasi lucru mi-l reproseaza si fiul meu), fie ma bat la cap cu aceleasi lucruri retrograde (in acceptiunea mea). 

Cu toate acestea, tot eu sunt cea care recunosc si ma mandresc cu faptul ca tatal meu este activ in campul muncii la peste 71 de ani, ca preda la masteranzii de la ASE, ca acrediteaza universitati, ca joaca tenis, ca este conectat la tehnologie moderna, etc sau ca mama mea este in continuare cea mai eleganta si ingrijita femeie, ca citeste cele mai grele carti din univers, ca isi antreneaza memoria, ca gateste ca un adevarat masterchef si ca nu uita niciodata - cu pretul efortului ei - sa le aline suferinta multor oameni ramasi singuri prin azilul unde merge regulat.

S-a intamplat intr-un miez de noapte, cand am vorbit cu o prietena aflata pe alte meleaguri, sa imi aduc aminte cum, cand aveam varsta pe care o au copiii nostri acum, parintii nostri il ascultau la pick-up (acelasi pick-up pe care generatia cu 10 ani mai mica decat noi il considera retro cool) pe Hrusca si Ruga pentru parinti pe versurile lui Adrian Paunescu. Noi radeam nedumeriti cand ii vedeam lacrimand la auzul versurilor:

Enigmatici si cuminti/Terminandu-si rostul lor/Langa noi se sting si mor/Dragii nostri, dragi parinti.

Sarut mana, tatal meu! Sarut mana, mama mea!

S-a intamplat intr-un miez de noapte, cand am deschis intamplator Netflix si am dat peste un serial in care o familie bogata din Mexic trece prin asasinatea tatalui si momentul in care copiii adulti trebuie sa ii dea de stire mamei. Filmul e destul de prost, dar melancolia nu este cea mai elevata stare cu putinta.

Si atunci am realizat ca adesea, din curiozitate, dintr-un instinct de stalker, am intrat si cautat multe profile de social media si am rascolit poze si amintiri, dar nu am avut curiozitatea sa vad cum arata per ansamblu profilul de Facebook al tatalui meu. Ii vad postarile, este trecut la familie si atunci imi sunt afisate cu prioritate, dar nu am avut niciodata curiozitatea sa vad dintr-un foc care e starea lui de conectare virtuala. Mama nu are cont. Si am vazut ca jumatate din postari si din poze sunt cu mine si baiatul meu. Si am revazut cum a scris ce mandru a fost de mine ca am alergat al doilea maraton. Si pe primul.

In diverse sedinte de consiliere mi s-a spus ca am fost mult prea tinuta sub aripa de parintii mei, ca nu mi-au dat voie sa zbor prea departe, ca instinctul lor de protejare a fost prea mare. I-am contestat pentru asta, dar ei au ascultat si, daca s-or fi suparat, nu mi-au spus-o. Poate cei care mi-au spus asta au dreptate, dar eu stiu ca parintii mei au facut tot ce au crezut ei ca este mai bine - chiar daca poate, la un moment dat, a fost prost. Toti sau aproape toti parintii fac tot ce se poate mai bine pentru copiii lor, dar evident gresesc. Si eu gresesc.

Deunazi am fost cu baiatul meu la banca sa rezolvam o problema cu cardul lui bancar de Young Debit. Ne-a ajutat o doamna de aproximativ 60+ ani. S-a descurcat foarte bine legat de tehnologie pana la un punct, cand a cerut ajutorul unei colege mai tinere. Pentru acest ultim detaliu, fiul meu a comentat la iesire ca este prea in varsta pentru asemena job. Nu mai tin minte - ceea ce nu imi vine sa cred daca imi amintesc ca stiam pe dinafara cu ce a fost imbracat fiecare coleg de clasa in prima zi de scoala a clasei a noua - daca si eu comentam la fel la varsta lui. 

Tin minte insa ca nu intelegeam de ce parintii nostri lacrimeaza la o melodie atat de patetica precum Ruga pentru parinti.

S-a intamplat intr-un miez de noapte sa devin atat de sentimentala, incat sa pun pe aceasta hartie virtuala un text cum nu mi-as fi inchipuit ca voi scrie vreodata - patetic. Sau poate melancolic? Sau poate doar intelept - intelepciunea de a lasa cu mult inainte sa fie prea tarziu un multumesc din toata inima.

Photo credit: Cristian Sutu