Acum doua zile, Alice m-a intrebat daca pot scrie rapid (de obicei am un interval mai generos) un articol legat de un proiect aparut pe ultima suta de metri. A fost o veste buna, stiind cu cata truda a scos ultimele numere ale revistei. Cele mai grele decizii, inclusiv despartirea - asa a sunat tema - iar raspunsul meu a fost prompt. M-am uitat in meniul cu decizii proprii, ca si cum as fi fost nevoita sa aleg cea mai buna pizza dintr-o varietate fara sfarsit. Apoi am fugit la cea mai simpla si cea mai buna decizie a mea, pentru a sfarsi la alegerile influentate de un sens al vietii pe care fiecare dintre noi are datoria sa il caute. Daca Frankl, dupa trei ani de lagare si pierderea aproape a intregii familii l-a gasit, si noi trebuie.

Din meniul cu decizii, aleg cu pomodoro si busuioc, multumesc

Ma plec in fata oamenilor care pot cantari din ochi optiunile - fie ele la taraba cu legume si fructe din piata sau la taraba mai mare a vietii - alegand intotdeauna cu incredere, cu hotarare si fara regrete. Desi am citit cateva carti despre decizii, desi am participat la cateva cursuri tot despre decizii, procesul acesta este unul din cele mai chinuitoare. Nu fac parte din categoria indecisilor cronic, partial pentru ca ma enervez de fiecare data cand cineva se poticneste in cea mai simpla alegere: ce sa-mi comand la restaurant? Daca si meniul cu fripturi ridica dileme, nu vreau sa ma gandesc ce patesc oamenii acestia cand au de ales intre doua servicii, doua femei, doua vacante, doua case. In acelasi timp, nu fac parte nici din elita cataratorilor rapizi prin ramurile cu da sau nu ale schemelor logice. Nu de putine ori m-am enervat pe mine insami in fata meniului cu decizii importante a caror taraganare m-a fript si la inima, si la creier, si la portofel.

Inca ma gandesc la bursa pe care am primit-o la o universitate din Statele Unite ale Americii si pe care am refuzat-o din pricina unui baiat. Nu atat de mult pe cat ma gandesc la jobul dintr-o capitala a modei pentru care aproape ca intinsesem cerneala acordului, pentru a rasturna cinematografic situatia si a intinde argumentele dezacordului din pricina atasamentului fata de familie. Nu am, in schimb, niciun regret pentru deciziile de a divorta si de a renunta la jobul meu de o viata. Chiar daca nici ele nu au venit rapid, am convingerea ca au fost alese cu cap, cu argumente si spre un mai bine. 

Cine ne ajuta sa ne hotaram cand deciziile sunt grele? Pe mine m-au ajutat familia si cativa prieteni, aproximativ aceiasi. Nu in aceeasi masura, nu cu acelasi grad de implicare (din partea mea, nu din partea lor), ci in acord cu nivelul meu de apropiere si deschidere fata de ei. 

Dintre toate deciziile, despartirile (de persoane sau locuri apropiate) au fost piatra mea de incercare. Un fel de meniu complex de pizza pentru indecisi. Are pomodoro care imi place, ah, si busuiocul care condimenteaza asa fin, dar i-as elimina pancetta, e prea grosolana asocierea si mie imi complica digestia. Unele restaurante accepta interventiile in meniu, dar oamenii nu pot fi alcatuiti din ceva de la unul si altceva de la altul. Aproape niciodata in momentul in care aveam de ales nu realizam ca prelungirea momentului imi va aduce mie si doar mie belele. Ca o sa duc povara prelungirii precum o indigestie neplacuta, intinsa pe cateva zile, care te lasa cu o sensibilitate alimentara. Regrete? Aproape fara exceptie regretul a fost unul singur: de ce naiba nu m-am decis mai repede? De ce nu am scurtat chinul pre si post factum? Frica este aliatul numarul unu al indeciziei. Cat timp nu o invitam sa calatoreasca alaturi de noi - cum zicea Liz Gilbert - fara, insa, sa ii lasam volanul la indemana, ea ne va conduce mereu.

Cea mai simpla si cea mai buna decizie

Una din cele mai bune decizii pe care le-am luat a fost sa alerg pe distante lungi si sa particip la competitii de alergare. Daca in privinta altora decizii importante am ezitat, amanat si ales de multe ori varianta soft, aici am ales direct o optiune grea. Cand am decis sa alerg serios si regulat, mi-am planificat ca in doua luni si jumatate sa particip la un semi-maraton, adica sa alerg intr-un timp rezonabil douazeci si unu de kilometri. Am participat la trei semi-maratoane pe parcursul unui an, pe care le-am alergat de la doua ore si douazeci de minute primul la doua ore si douasprezece minute ultimul. Diferenta de opt minute a insemnat vreo sase sute de kilometri de antrenamente. Am inceput sa am probe de empatie cu adevaratii sportivi, sa inteleg ce inseamna un plus de performanta pe care eu il privesc din fata unui ecran. Dupa al treilea semi-maraton am decis ca peste o jumatate de an voi alerga un maraton complet, adica patruzeci si doi de kilometri. Nu este usor, corpul meu nu este obisnuit cu un efort fizic intens si nu sunt foarte disciplinata cu dieta. Dar hotararea a fost atat de clara, ca aproape orice care interfera cu antrenamentele a putut fi eliminat fara taraganari. Am renuntat la fumat dupa mai bine de douazeci de ani. Pur si simplu, din prima zi a lunii mai. Nu am avut nevoie nici sa citesc cartea lui Allen Carr, nici sa merg la sedinte de aliniere a energiilor, planetelor si motivatiilor. Rasplata acestei decizii a insemnat un timp mult mai bun pe kilometru inca din primele zile de dupa renuntarea la orice forma de tutun. Rasplata deciziei de a alerga semi-maraton si sper maraton (sunt in plin proces de antrenamente) este o stare mentala infinit mai buna, o claritate a gandurilor, o energie sporita (chiar daca adesea, din cauza efortului mare mi se intampla sa zac jumatate de zi). 

Este cred una din putinele (daca nu singura) decizie pentru care nu am avut nevoie de niciun sfat, nici de la mine, nici de la altii. Intuitia mi-a spus ca acesta este sensul vietii mele, ca trebuie sa scriu si sa alerg. In cartea sa “Omul in cautarea sensului vietii”, Viktor E. Frankl, fost detinut la Auschwitz, profesor de neurologie si psihiatrie la Universitatea din Viena vorbeste despre sensul vietii ca o “misiune proprie in viata de a duce la indeplinire o anumita sarcina care se cere indeplinita”. In plus, aceasta misiune poate fi diferita de la o perioada la alta, de la o zi la alta. Pentru mine, rostul acestei carti a fost confirmarea unui anumit mod de gandire: sensul vietii se compune din mai multe sensuri, fiecare dintre ele in acord cu perioada si motivatia care il determina. Oricine urmeaza un sens si nu merge in voia sortii are parte de o viata mai bogata si zambete mai pline.

Sensul vietii in sensul giratoriu al intamplarilor de zi cu zi

Odata gasit sensul existentei, deciziile par sa curga ca si cum niste algoritmi performanti i-ar fi ales in baza unui istoric, scutindu-ne de stresul si teama indeciziei sau a deciziei gresite. Truismului acesta ii trebuie un manual. Pai cum se gaseste sensul acesta, ca nu este un fel de indicator de circulatie pe care sa il cauti sau ii intrebi pe altii?

Tot Frankl spune ca exista trei gasi de a-l gasi: prima ar fi de a crea ceva sau a savarsi o fapta, a doua de a experiementa ceva sau a fi in relatie cu cineva si a treia si cea mai grea de a creste dincolo de sine insasi din postura de victima neajutorata. Cea de-a treia ipostaza ii este foarte cunoscuta autorului, supravietuitor dupa trei ani petrecuti in lagare, care descopera la eliberare ca parintii, sotia, fratele si familia acestuia au murit, astfel ca doar el si o sora fugara sunt singurii ramasi in viata.

Cand ne plangem adesea de greutatea deciziilor pe care le avem de luat: de a ramane sau nu intr-o relatie, loc de munca, grup de prieteni, profesie, oras, tara, sa ne amintim de cei care decid sa traiasca (si nu intr-un vid existential) dupa situatii extreme de viata: accidente, boli grave, decese in familie. Cunosc personal cazul unei doamne-simbol al industriei publicitatii la nivel international, care si-a pierdut la o sarbatoare a Craciunului, intr-un incendiu cumplit toti cei trei copii si ambii parinti. A ales sa isi continue viata si sa initieze, printre altele, o campanie devenita virala “Women, not objects” .

Cand ne este greu sa luam decizii, poate ar fi bine, pe langa cei apropiati carora le cerem ajutorul, sa studiem viata acelor oameni care par sa fi gasit raspunsuri la intrebarile ultime ale vietii. Acesti supra-oameni ne-ar putea ajuta sa credem in supra-omul din noi, care poate alege singur, indiferent cat de greu i s-ar parea acest proces.

P.S. Acest articol a aparut in editia iulie-august 2018 a revistei Tango, pentru care sunt colaborator din ianuarie 2010.

Photo credit: Anca Milushev