Capitolul întâi: Să le ia dracul de mărțișoare!

       Abia trecuse de jumătatea lunii martie, nici nu apucase să facă turul magnoliilor înflorite din oraș, darămite să își facă provizii de alimente, măști și dezinfectanți, că Martina s-a trezit sub stare de urgență. O prinsese cum se întâmplase mai întotdeauna cu restul urgențelor: neepilată. Nu mai punea la socoteală părul nevopsit, manichiura cu gel pe care nu avea cine să-l mai shimbe sau genele care se desfăceau fir cu fir, de parcă ai fi țesălat un Collie. Nu prea avea alternative, așa că și-a turnat un pahar de vin. Simțea nevoia să ciocnească paharul cu cineva, să spună noroc, ca și cum o urare banală, un ritual mimetic ar fi alungat această ciumă care se abătuse peste oraș. De la primul caz diagnosticat nu trecuseră nici două săptămâni de glume, de meme-uri, de Isus care își întreabă audiența pe Twitter ce s-a mai întâmplat cât a fost plecat într-o vacanță scurtă la ski, ca de închidere de sezon și i se răspunde “unul a mâncat un liliac și eu am rămas fără serviciu”. Să poți ciocni un pahar de vin cu cineva devenise brusc un privilegiu, căci se impunea distanțarea socială, iar ea locuia singură. Așa că și-a amintit de un obicei rusesc, pe care i-l împărtășise un vechi amic: când dau noroc, rușii nu spus noroc, ci fac un toast. Toastul lui fusese: Să avem în noul an tot ce ne-a lipsit anul trecut și la sfârșitul anului acesta să nu ne fi lipsit nimic! Coronavirus, da, dintr-ăsta nu avuseseră anul trecut și spera ca la sfârșitul lui 2020 să nu îi fi lipsit banii din cont și să fi pățit ca cel care i-a comentat lui Isus pe Twitter. Nu simțea însă nicio grabă, pentru că lumea ei era chemată să stea, să ia o pauză, aproape să nu respire, căci orice inspirație risca să fie contaminată de picăturile otrăvitoare. Mai întâi să nu murim, abia după aceea să trăim și nu în șomaj, asta era toastul ei din acea seară.

       Cu două săptămâni în urmă fusese Mărțișorul. Culoarea roșie simbolizează dragostea pentru frumos și amintește de curaj, iar cea albă simbolizează ghiocelul, prima floare a primăverii. Așa se dovedise și Antonio, nea Toni, colegul pensionar, mai întâi drăgăstos și curajos, împărțind mărțișoare în dreapta și-n stânga și ignorând simptomele de febră și tuse, apoi în poziția ghiocel, la două zile după internarea la urgență.

       Nea Toni avea pensie specială, dar încă lucra, pentru că, spunea el, “eu sunt om de acțiune, am fost șef peste polițiști, nu am stare să stau acasă”. Martinei nu îi era foarte clar cu ce se ocupa fostul polițist în cadrul Serviciului pentru Tineret și Mișcare. Știa de la alți colegi că venea primul în fiecare zi, uda florile din câteva birouri și pregătea cafea, dar și că era mai mereu plecat prin delegații ca să vadă cum se implementează în județ concursul de selecție a formatorilor pentru cursul de constiturie a rețelei de lucrători de tineret. Nea Toni părea făcut pentru genul acesta de activitate, mai ales din perspectiva unui sexagenar pentru care orice șansă de a mai admira un trupușor tânăr, a plasa un banc mai deocheat și a face o domniță să necheze mai degrabă din politețe pentru delegația de la București decât pentru bancul în sine, era un bilet pentru tinerețea sa veșnică.

       Să le ia dracului de mărțișoare, se gândea Martina. Luna martie era una din puținele din an când se interesecta cu multe persoane de care altfel habar nu avea, pentru că erau mulți angajați, iar clădirea veche în care lucrau nu era gândită ca un spațiu modern și deschis de lucru. Printre ele  și nea Toni, acest domn galant, dar puțin libidinos, în formă, dar totuși bătrâior, simpatic, dar puțin cam prea mult când venea vorba de glume nesărate. În fine, toate femeile Serviciului știau că el este Master of Mărțișoare! Niciun alt coleg nu oferea mărțișoare și flori de opt martie tuturor colegelor, cu excepția lui Nea Toni. Probabil că își planifica această ieșire în scenă ca pe momentul de glorificare a masculinității sale încă erectilă, căci pare-se că se îmbrăca în fiecare an cu haine nou-nouțe, după afirmațiile celor din apropierea sa imediată. Anul acesta întâi martie picase într-o duminică, iar Martina spera să nu îl vadă a doua zi, pe principiul că nu mai este nicio obligație să oferi mărțișoare pe doi martie. Dar nu, nea Toni voia să rămână Antonio, acel Antonio din reclama Nestea cu Antonio, fa caldo, așa că la ora nouă și jumătate s-a înființat la direcția lor triumfător cu snopul de mărțișoare. Era al patrulea an când Martina participa la această ceremonie, așa că își construise cu minuțiozitate un scut de apărare în fața efuziunilor tactilo-pupăcioase ale lui Nea Toni. Strategia era următoarea: pândea când se deschide larg ușa biroului, căci Antonio voia să își facă simțită prezența cu un nechezat prelung și se fixa bine pe scaun, apelând în același timp rapid un număr cunoscut. Avea înțelegere cu o prietenă, care juca rolul unei mare pile din minister, care îi refuza apelul, sunând-o de grabă înapoi, astfel încât Martina să răspundă reverențios:

       - Bună dimineața, doamna sub-secretar, să aveți o primăvară frumoasă!

       Cu coada ochiului îl observa pe nea Toni, orecum încurcat de această interpunere de sus în fața numărului său de galanterie. Puțin din zâmbetul post nechezat îi dispărea, dar începea să distribuie sârguincios mărțișoare, profitând de ocazie pentru a le strânge la piept pe mai tinerele colege și de se lăsa pupat de toată suflarea feminina a încăperii. Când ajungea la penultima persoană, aștepta timp de treizeci-patruzeci de secunde să se năputească și asupra Martinei, dar abia atunci Martina începea să vorbească precipitat și tare:

       - Sigur, doamna sub-secretar, îmi iau acum agenda să notez, am înțeles, trebuie să dotăm stațiile de autobuz din fața liceelor cu biciclete fixe și steppere, dar să știți că acum adolescenții sunt mult mai interesați de crossfit…cross, ca la cross, la alergare și fit ca la fitness…este un fel de aerobic combinat cu greutăți…așa că poate ar fi mai potrivite niște row-ere…mă scuzați, am vrut să spun un fel de aparat de vâslit pe loc. 

       Țârrrrr. Patruzeci de secunde era limita maximă a așteptării pentru nea Toni. În tot acest timp, Martina, cu telefonul la ureche, schița gesturi de regret că iar o prinde ocupată, ridica umerii a neputință - adică trebuie să înțeleagă că nu are cum să îi închidă doamnei sub-secretar- și se ținea de scaun ca de un colac de salvare pe timp de furtună. Când intuia țârâitul plictiselii lui Antonio, se ridica, întindea mâna să ia mărțișorul și îi transmitea bezele, cu gestul amăgitor că va reveni cu pupatul fizic imediat ce se va elibera. Evident, la nici două minute după ce el părăsea încăperea, parțial satisfăcut că demonstrase încă o dată cine este cel mai gentleman, dar cu un ușor regret că procesiunea avusese un final mai puțin glorificator, Martina încheia convorbirea și se felicita că îl păcălise iar cu același truc. După ce, ca o angajată novice, suportase prima contagiune de mărțișor, din al doilea an se protejase cu acest antiviral simplu și eficient. Țineți bine minte numele lui, face minuni: doam-na sub-se-cre-tar! Era medicamentul ei minune pentru a-l ține pe nea Toni la distanță.

        Să le ia dracu’ de mărțișoare, își repeta Martina, cu gândul la proaspătul ei iubit, care se va ofili, deteriora, altera, se va duce pe apa Padului, numai proaspăt nu va mai fi când vor fi ieșit din starea de urgență. Chiar daca nu era (încă) interzisă deplasarea, Gianni dorea să fie precaut, pentru că avea o mamă diabetică și un tată cu hipertensiune arterială. Nu conta că erau la câteva sute de kilometri depărtare, Gianni voia să fie sigur că se izolează suficient cât, daca ar fi nevoie să meargă să îi ajute cu ceva, să fie cât se poate de sigur în aceste condiții că nu este infectat. Logica aceasta fracturată l-ar fi trimis pe Gianni direct în mulțimea Tinder swipe left, dar virusul acesta impunea resemnări de neimaginat altădată. Chiar dacă Martina nu împărtășea aceleași temeri ca Gianni, nu putea ignora riscurile pe care le-ar fi presupus un dating pe vremuri de ciumă: pur și simplu nu putea gestiona încă o incertitudine pe lângă cea a blestematelor de mărțișoare, să mai descopere că se întâlnește cu vreun covidiot care nu respectă normele minime de conduită civică sau și mai rău, cu vreun globetrotter căruia întoarcerea cu febră din China să i se pară doar o simplă răceală de la aerul condiționat din avion. Cu Gianni apucase să schimbe câteva fraze, cât să se convingă că, la o adică, dacă se instaurează carantina totală, l-ar suporta lejer pentru paisprezece zile. Se temea că, dacă ar fi rămas fiecare la domiciliul său, ordonanța militară nu le-ar fi permis să se vadă, neîndeplinind niciunul dintre motive: aprovizionare cu alimente, achiziția de medicamente, asigurarea suportului persoanelor în vârstă sau copiilor, activitate sportivă individuală. Hmm, ar fi putut încerca să convingă autoritățile că se încadrează la activitate sportivă individuală, dar s-ar fi ales cu amendă penală pentru zădărnicirea combaterii bolilor. Circula pe internet o autocertificare a deplasării cu scop sexual, în care subsemnatul/a, născut/ă la data de, etc certifica faptul că deplasarea este determinată de imperioase nevoi sexuale în scop (se bifează răspunsul corespunzător) reproductiv sau recreativ. Circula degeaba, că niciun mai mare din stat nu se gândise că și aceste nevoi sunt la baza piramidei lui Maslow și nu, mulțumesc, nu toată lumea se bucură ca un adolescent de oferta Pornhub premium gratis. Oare cum va arăta lumea aplicațiilor de dating post-coronavirus? O să adauge Bumble o pictogramă obligatorie intitulată Covid19 prin care utilizatorul să certifice că este testat sau nu? Ce relevanță vor mai avea celelalte pictograme din dashboard precum înălțimea, studiile, zodia, preferințe sportive, de băut și fumat, pentru animale de companie și copii, religie și tipul de interacțiune (relație, sex, etc) în contextul pandemiei de coronavirus? Ce ziceți de un exemplar din zodia Săgetător care face sport zilnic, a absolvit o facultate de prestigiu, bea doar când socializează, nu fumează și își dorește o relație? Hmm, bifat instantaneu înainte de Covid19, re-evaluat după Covid19, în funcție de cât de des se spală pe mâini, câte măști, dezinfectanți pe bază de clor și alcool deține în casă și dacă, doamne ferește, tușește sau are febră. 

        Dar mai este atât de mult până la lumea post-coronavirus, chit că ea ar putea însemna peste câteva luni, încât nu ajuta cu nimic să proiecteze interogații retorice, deocamdată prezentul durea. Încă o dată: să le ia dracul de mărțișoare! Martina nu își amintea exact ce făcuse cu blestematul de mărțișor de la nea Toni. De obicei, îl zvârlea într-un sertar al biroului, dar acum, fără nicio explicație logică, îl strecurase în poșetă, de unde îi zâmbise ironic într-o seară prin imaginea mini-coșarului “care să îți aducă noroc în dragoste, că este păcat să stea singură o fată frumoasă ca tine”. Așa îi spunea an de an, nea Toni, zâmbind cu subînțeles. De câte pipăieli involuntare se făcea vinovat coșarul-mărțișor în poșeta fără fund, pe când stăpâna o cotrobăia fie în căutarea gelului antibacterian de mâini, fie a portofelului, fie a cheilor de la mașină și casă? La câte riscuri se expusese Martina atingând mărțișorul buclucaș cu fiecare căutare a unui obiect necesar, mai mereu ascuns și nu la îndemână? Până să îi aducă ei noroc în dragoste, coșarul îi adusese un mare ghinion lui nea Toni. Cu mai puțin de o săptămână înainte fusese plecat într-o delegație - cel puțin așa auzise când s-a iscat scandalul din presă. Nu i-ar fi observat absența, căci nu se intersecta cu el și nu suferea nimeni de absența lui profesională. De altfel, mulți ar fi putut lipsi cu lunile, fără ca cineva să sufere, oricum erau prea mulți angajați pentru nevoile serviciului. Nici acum nu se iertase pe sine pentru decizia pe care o luase cu patru ani în urmă, de a alege un serviciu la stat, sub justificarea că avea nevoie de o pauză, de rutină, de  lipsa presiunii unor obiective de performanță și a unor deadline-uri, și a tot ce mediul privat, mai ales în domeniul vânzărilor, cum activase ea, însemna. 

        La puțin timp după ce Antonio s-a întors din presupusa delegație, a început să se simtă rău, la început cu o tuse seacă, apoi cu febră prelungită. S-a dus la spitalul unde era arondat serviciul lor și unde lucra - cum altfel - soția. Chiar așa, oare ce mărțișor îi dăruise soției: o țestoasă gigantică precum Diego, care a făcut atât de mult sex încât și-a salvat singur specia de la dispariție? După câteva zile în care starea nu se ameliora, ba din contră, se agrava, medicii au insistat cu întrebarea cea mai comună din ultimele săptămâni: ați călătorit recent în afara țării? Nea Toni nu și nu, că a fost doar într-o delegație în țară. Cât a mai putut vorbi, căci a doua zi a ajuns la terapie intensivă cu insuficiență respiratorie. Atunci a ciripit o nevăstuică mai tânără cu vreo treizeci de ani: 

        - Antonio a fost plecat cu mine în Țara Sfântă într-un marriage break, pardon, city break. Așa mă amăgește de un an, că o să divorțeze și o să rămână cu mine. 

        Ciripitul ei s-a propagat hăt până departe la Serviciul pentru Mișcare și Tineret, unde lucra nea Toni, dar și la Direcția de evidență a concertelor și adunărilor populare, unde lucra ea, și la Oficiul de colectare a taxelor pe borduri și garduri personalizate, unde lucra fata lui nea Toni, și chiar la Serviciul de menținere a Păcii interioare și externe unde lucra fiul lui nea Toni, adică peste tot unde funcționa aria de acoperire a lui nea Toni.

         Dacă nu ar fi fost blestematul acela de mărțișor, dacă nu ar fi fost blestematul de instinct de a-l arunca în poșetă pe coșarul aducător de noroc, Martina nu ar fi stat acum cu paharul de vin la gură și canalul de știri în ochi și morcovul în fund, la gândul că virusul acesta care se mișca de un milion de ori mai rapid decât se mișcau hârtiile în toate direcțiile, serviciile și oficiile publice, o punea în imposibilitatea de a merge la coafor să se epileze, să își schimbe gelul de pe unghii și să își pună o pereche nouă de gene. “Ce zici și de moșul ăsta, își zicea în gând Martina, a vrut o copulație discretă, departe de ochii lumii și s-a trezit copulând o țară întreagă.”

         Măcar de ar fi fost doar jena coaforului, dar era în auto-izolare, Serviciul se închisese temporar pentru dezinfectare și ea aștepta cuminte rezultatul testării. Nu a vrut să îi spună lui Gianni de pățanie, nu se știau de mult și el habar nu avea unde lucra, dar întregul tărăboi coroborat cu statul ei acasă l-a pus pe gânduri, iar ei i-a fost teamă să îl piardă cu o minciună ca asta. Dar s-ar fi putut lăuda în câteva zile pe Bumble cu un rezultat negativ al testării - spera ea. În vremurile acestea, să fii testat negativ cu coronavirus echivala cu a avea dimensiunile 90-60-90 de pe vremuri. La ce bun? Nu mai trăgea nicio speranță că, la ieșirea din auto-izolare, cu - cel mai probabil - o carantină instituită peste starea de urgență, Gianni, cu frica lui de contaminare, ar fi mai vrut să o vadă. Niciun certificat constatator al neinfectării ei nu l-ar fi convins. Adio, sex, pentru o bună perioată de timp, lasă că a făcut nea Toni și pentru ea.

         - Mă duc în Italia. Te duci în p#%^@ mă-tii! Mă duc în Italia. Te duci în p#%^@ mă-tii! Suna telefonul, a infinita oară pe ziua de azi și Martina nu se obișnuise cu noua sonerie a apelului. O amuzase într-atât filmulețul care circula din whatsapp în whatsapp încât a decis să își instaleze coloana sonoră pe post de sonerie de apel. Măcar să vadă partea amuzantă a lucrurilor, că partea gravă deja se agrava cu fiecare zi.

         - Martina, mamă, ce faci, ești bine? (Ah, era cel puțin a cincea oară în aceeași zi, când o suna maică-sa, panicată de gândul că ar putea-o vedea la știri într-o izoletă și era doar a cincea zi de auto-izolare)

         - Da, mamă, la fel ca acum două ore.

         - Fir-ar al dracului de nenorocit, babalâc în călduri ce e, uite ce aveți voi de pătimit, fata mamii! Ce rușine pe femeia aia, să îl mai aibă internat și unde lucrează, să se uite toată lumea la tine și cu milă și cu reproș, a îmbolăvit deja atâta lume și câtă o mai fi bolnavă fără să știe.

        - Mamă, mamă, gata, nu mai contează, o să vezi că o să iasă negativ testul, stai liniștită în casă cu tata. 

        A virat repede conversația către meniul zilei, altfel ar fi ascultat a infinita oară aceleași blesteme și îngrijorări pe care le înțelegea teoretic, dar nu le mai putea accepta practic. Avea nevoie de vin și sex, așa că miza dublu pe vin. Nu trecuse mult de la celebrele glume ale lunii februarie legate de rezoluțiile noului an care nu au fost puse încă în practică, deci se pot reporta pentru următoarea lună. Martina se decisese să revină în mediul privat, avusese suficient timp de meditație și regăsire de sine, își dorea mai multe provocări și adrenalină. Nu îi era clară direcția în care voia să schimbe, cocheta cu câteva idei pe zona online-ului, căci acesta părea viitorul, dar nimic suficient de contextualizat încât să îi dea motivația să ducă ideea mai departe spre implementare. De câte idei minunate se împiedica la tot pasul, aproape că le pierdea șirul, dar aici era adevărta problemă: țara aceasta avea prea multe idei și prea puțini oameni dispuși să le pună în practică! Toți voiau să fie consultanți, traineri, coachi, strategi, speakeri, influenceri, ghicitori în stele, niciunul nu voia să pună osul la treabă. Nici Martina nu făcea excepție, cu atât mai mult cu cât petrecuse câțiva ani buni în relaxarea Therme-lor Serviciului de Mișcare și Sport. Nu poți pretinde cuiva să treacă din salonul de spa direct pe terenul de alergare, ba chiar să alerge un semi-maraton. 

        - Nu poți transforma o curvă în gospodină!

        Coronavirus: pui pariu?

        Orașul în care locuia Martina fusese primul lovit de epidemia de coronavirus la sfârșitul lunii februarie și nimeni nu își imaginase că se va răspândi cu viteza și agresivitatea cu care o făcuse, upgradându-se în scurt timp la pandemie. S-a strecurat pe nesimțite și curând s-au trezit într-un episod din Black Mirror. Au fost nenumărate dezbateri, cronologii și analize ale evoluției dintr-un capăt la altul al țării, la vecini și mai apoi în toată lumea și dincolo de toate opiniile pertinente, Martina a reținut-o pe cea a unui expert elvețian în modelarea bolilor infecțioase: a fost ghinion. Păi dacă la ditamai coronavirusul vorbim de ghinion, ce să mai zicem de bietul nea Toni cu escapada lui amoroasă? Și-a amintit brusc de o colegă mai în etate, aproape de pragul pensionării, care îl cunoștea pe Antonio de la un alt loc de muncă, din vremurile când era șef mare și se pregătea de retragerea timpurie din câmpul muncii și de o pensie specială. Doamna Severgnini era revoltată că acest exemplar “puturos și pupincurist nu se satură cu ditamai pensia, mai vine să lucreze aici, să ia și salariu, să mănânce pâinea unuia mai tânăr“. De altfel, era singura care i-o reteza în fiecare an când se înființa cu mărțișoarele: 

        - Haideți, domnul Toni, iar ați venit aici cu miloaga? Hai că vă știm, sigur vreți să vă rezolvăm cu băiatul, cu fata, cu ceva

        - A dracului ți-e pielea de găină bătrână, nu-ți poate tăcea gura nici când e soare și vine primăvara, răspundea el arcuindu-și fălcile într-un zâmbet forțat, de glumă între prieteni vechi. 

        Doamna Severgnini nu continua dialogul, se mulțumea doar să-l apostrofeze pe vechiul coleg, era genul care te amenința cu bătaia de la balcon dacă mai faci gălăgie în stradă. Când s-a aflat de telenovela lui Antonio, în chiar ziua în care au fost trimiși cu toții acasă în auto-izolare, doamna minionă, muncitoare și justițiară, s-a întors către Martina, al cărei birou era la mai puțin de un metru și i-a zis triumfătoare:

        - Să-l văd eu acum cum scoate cămașa, că sigur i-a îmbolnăvit pe toți ai lui și cum a avut grijă să-și plaseze toată familia pe ici-pe colo, prin punctele esențiale ale capitalei, o să se propage virusul acesta mai ceva ca lumina. 

        - Auzi la el, amantă cu treizeci de ani mai tânără, nici cu gândul n-aș fi gândit, a completat o colegă.

        - Doamna Severgnini, a răspuns Martina, simțindu-se obligată să-și exprime opinia pe care i-o solicitase direct, cred că nici noi nu suntem scutite de riscul îmbolnăvirii.

Au urmat câteva priviri nedumire și capete întoarse, pe care le-a simțit mai tare decât șuieratul unei întrebări: ce vrei să zici?

        - Păi, ați uitat de mărțișoare? Tocmai a trecut pe aici acum câteva zile ca să împartă mărțișoare, am fost cu toate aici…chiar, oare ce am făcut cu el? Atunci s-a declanșat Armageddon-ul. Panicate, toate au încercat să caute prin sertare, ca și cum ar fi căutat un șobolan mort, pe care, dacă l-ar fi identificat și aruncat, s-ar fi reinstaurant liniștea și pacea. Rând pe rând au zburat foi, adeverințe, referate, dosare cu sau fără șină, plicuri, cutii întregi și, într-un final, câteva exemplare cu șnur alb-roșu, ghiocei, trifoi, potcoave, broscuțe…dar niciun blestemat de coșar. Unele au răsuflat ușurate, nutrind speranța că, odată descotorosite de obiectul contaminării, ar fi scăpat de riscul transmiterii. Apoi, o parte și-au dat seama că nu mai umblaseră în sertare și s-au bucurat descoperind lucruri uitate, realizând că de fapt ghioceii sau potcoavele erau din seria de anul trecut, deci pericolul încă era acolo, printre ele…

        Martina aproape că a făcut un atac de panică și l-a înjurat în gând pe armăsarul Antonio, ah, cum simțise ea de la primul mărțișor că nu își dorește nimic de la individul acesta, că solicitudinea lui e falsă, că o folosește ca să obțină favoruri. Degeaba a încercat prietena ei bună, Sophia, să o convingă că nu are rost să îi atribuie omului ceva doar pentru că avusese ghinionul să contacteze acest virus când era plecat cu amanta și să fie întâi martie imediat după.

        - Nu te adresezi persoanei potrivite, îi tot repeta ea, în prima seară de auto-izolare, când venise val-vârtej acasă, fără să aibă nimic în afara câtorva resturi în frigider și - slavă Domnului - unei sticle de vin și o resunase a treia oară. Martina, nu este nicio logică aici, iar tu îți lași cimpanzeul să preia controlul și faci niște asocieri care nu ajută la nimic. Oricum e vai de el acum!

        Noroc că nu erau pe apel video, că Sophia i-ar fi zărit instantaneu exasperarea. De când se apucase de citit cărți de dezvoltare personală, nu mai puteai avea nicio conversație normală cu Sophia, iar acest lucru o nemulțumea teribil pe Martina, căci simțea că de la o întâlnire la alta, se vedea cu o altă persoană, într-atât se schimbase. Pe de altă parte, nu era momentul oportun să se certe, căci avea nevoie de cineva care să îi asculte lamentările pentru minim paisprezece zile cât dura auto-izolarea. Și cum la început cochetase cu ideea de a-i ascunde această sechestrare lui Gianni, nu rămânea decât Sophia. Mai erau Isabella și Gabi, dar niciuna dintre ele nu avea capacitatea sisifică a Sophiei, și nici înțelepciunea ei de a diseca firul în multipli de patru și de a o asculta la infinit cu aceleași blestemate de mărțișoare.

        Putea să preia controlul și cimpanzeul și toată familia lui dacă asta o scutea de această pauză impusă. I se spusese clar că va sta acasă paisprezece zile chiar dacă testul va fi negativ, ba chiar recomandarea era să stea încă paisprezece după cele paisprezece. 

        Lui Gianni îi spuse în dimineața celei de-a treia zile de izolare. Dacă i-ar fi zis că moare peste o săptămână, nu l-ar fi lovit atât de tare. Îl simțea calculând în gând când se văzuse cu ea și care este riscul ca o partidă de sex să fie la fel de ghinionistă ca cea a lui Antonio. Martina s-a grăbit să-l liniștească, fusese în weekendul cu întâi martie, înainte de mărțișoare. Imediat după au început să se precipite lucrurile, guvernul discutând din ce în ce mai des posibilitatea instituirii stării de urgență, ceea ce l-a făcut pe precautul de Gianni să nu prea mai ia contact cu nimeni, de frica părinților aflați la sute de kilometri depărtare. Când se decisese să-i spună mai spera că, la capătul celor paisprezece zile, va accepta să vină să stea cu ea, fie că se instituia sau nu starea de urgență. Părea o perioadă propice și o relație potrivită ei. Tot Sophia o convisese să renunțe la mușamalizarea situației și să îi spună iubitului temporar, amenințând-o cu riscul zădărnicirii combaterii bolilor.

        Ca și cum exista riscul contaminării telefonice, Gianni a încetinit fluxul comunicării virtuale, ceea ce i-a reamintit Martinei de singura ei greșală și anume aceea de a fi aruncat mărțișorul-coșar în poșetă. Dacă zăcea într-un sertar uitat, acum ar fi stat mai puțin stresată. Nici nu mai conta dacă era adevărat sau nu, cât timp ea se auto-convinsese că parcursul acesta i-a schimbat șansele la o relație promițătoare pe timpuri de atare vicisitudine. 

        Măcar de ar fi rezultatul negativ, nu are cum să fie altfel.