Dragoste și somaj în vremea coronavirusului. Capitolul doi

Dragoste și somaj în vremea coronavirusului. Capitolul doi

          În a cincea zi de izolare s-a decis să nu își mai seteze alarma telefonului. Nu avea niciun sens, oricum nu trebuia să ajungă nicăieri și, în plus, poliția veghea și o controla la ore fixe, ca să fie siguri că o găsesc. Primul control era în jurul orei zece, al doilea pe la șase după-amiaza. Aproape că s-a speriat când visarea - la limita între plăcut și terifiant - s-a destrămat ușor-ușor ca un fir de borangic pe care îl înhață o pisică nervoasă:

          - Mă, stai, mă, acasă..ai înțeles? Stai a-c-a-s-ă! - Mă, stai, mă, acasă..ai înțeles? Stai a-c-a-s-ă!

          Uitase că își schimbase din nou soneria apelului. Constatase că în perioada aceasta, dintr-o îngrădire a libertății de mișcare și socializare, făcea câte o obsesie pentru câte o glumă și o asculta până o golea de semnificație, după care trecea la următorea. Așa fusese și cu soneria telefonului. Se plictisise de Mă duc în Italia. Te duci în p#%^@ mă-tii! Mă duc în Italia. Te duci în p#%^@ mă-tii!, așa că împrumutase fundalul sonor al unei pisici vorbitoare care te îndeamnă să stai, unde altundeva, decât acasă.

          - Stau, stau, a mormăit Martina, convinsă fiind că este poliția care strigă de după ușă sau poate chiar de langă marginea patului, în vremurile acestea nu mai poți conta pe intimitate, chiar dacă, în aparență, ești în intimitatea spațiului propriu. Îl simțea pe polițistul de proximitate ca pe Fratele cel Mare din 1984. Poate se îndură și îi aduce și micul dejun la pat, cât încă mai visează. După ce s-a dezmeticit și a realizat că este doar telefonul care sună insistent, a apăsat pe ultima suflare a ultimei zbârnâieli a apelului și a auzit vocea îngrijorat-drăgăstoasă a lui Gianni:

          - Ce face frumoasa mea din pădurea virusată?

          Brusc, Martina a căpătat puteri și, înmuindu-și glăsciorul ca o porumbiță, i-a răspuns:

          - Își așteaptă prințul să o trezească la viață. Nu apucase să pună punct propoziției, că deja s-a întors spre oglinda dressing-ului întrebându-se cine a expirat vorbele acestea dulci ca melasa. Înainte să o apuce îngrețoșarea, Gianni i-a administrat upercutul:

          - A, păi atunci ai de așteptat o sută de ani, așa scrie la poveste. Intuindu-i dezamăgirea, Gianni a icnit un râs și a completat cu: nu te supăra, Martina, trebuie să mai și glumim, totul va fi bine.

          - Gianni, când aud pe cineva că spune: “Totul va fi bine!” mi-o amintesc pe mama spunând: “Vino aici că nu-ți fac nimic!”. Cum totul va fi bine, când eu trebuie să stau în casă minim paisprezece zile, când nu știu dacă voi putea să mă epilez singură, să îmi scot gelul de pe unghii singură, să îmi pun genele fir cu fir, cum va fi totul bine când ție ți-e frică și de aburii pe care îi respir în telefon, darămite să mă suni cu un apel video, cum va fi totul bine când nu știu dacă sunt infectată sau nu, când vecinii care au intrat în carantină cântă seară de seară la balcoane Take my breath away și eu mă visez fără suflare în nenorocita aia de izoletă, cum va fi totul bine?

          Nici nu îi mai păsa dacă el se va speria fie de aspectul ei dezolant, fie de labilitatea ei psihică, fie de amândouă. Măcar starea de urgență adusese ceva nou - cel puțin unora dintre oameni - o sinceritate, o autenticitate, o nepăsare față de filtrele aplicațiilor, față de corectitudinea politică și emoțională. Gianni a resimțit această transformare, de altfel Martina nu era o fană a mediei sociale, era unul din motivele pentru care o alesese pe ea din cireada Tinder-ului (nota redacției - Tinder este cea mai cunoscută aplicație de întâlniri online), se simțea în siguranță cu discreția ei și lipsa nevoii de atenție sporită. Era convins că, dacă nu intervenea această molimă și mai ales riscul contaminării ei, ei doi ar fi făcut în continuare o figură frumoasă. Dar cum și fotbaliștii sunt în carantină, figurile frumoase rămân pentru vremurile viitoare. Discursul ei l-a înduioșat, dar și amuzat în același timp - ce drame mai au și femeile, ce contează că este sau nu epilată, cu sau fără gene, oricum nu o vede decât polițistul de serviciu. Și-a amintit de înregistrarea tragi-comică pe care o distribuiseră inclusiv posturile de știri cu primarul italian disperat că nu își convinge concetățenii să stea în casă:

          - Cum va fi totul bine dacă noi continuăm să ieșim zilnic la cumpărături când cumpărăturile ar trebui făcute o dată la zece zile? Cum o să fie bine dacă mulți dintre voi ies ca să își ia țigări în fiecare zi? Ok, ai acest viciu, cumperi mai multe pachete o dată și le ții acasă, nu ieși zilnic să îți iei țigări. Cum o să fie totul bine dacă unii mă întreabă dacă pot să se tundă acasă, adică să cheme frizerul acasă? Dar la ce îți trebuie frizura aranjată în momentele astea? La ce servește să îți faci freza acum? Ajutați-mă să înțeleg! Cum o să fie totul bine dacă mulți mă întreabă acum dacă pot alerga pe afară pentru că sunt “stresați”? Oameni buni, eu alerg de vreo douăzeci de ani, și aici la Delia, suntem cu totul douăzeci de persoane care alergăm. Acum i-a apucat pe toți alergatul prin Delia? Toți vor să alerge? Dar unde vă duceți voi să alergați, când ultima dată ați alergat în școala primară?

          - Gianni…mai ești acolo? Nu știa să interpreteze tăcerea aceasta prelungită, de fapt nici nu știa prea bine cine este el, în afara câtorva detalii cum ar fi că este arhitect, singur la părinți, tipicar, ușor depresiv, dar bun la pat. 

          - Da, Martina, sunt aici, îmi amintisem de filmulețul care a circulat zilele acestea pe net și pe la televizor cu primarul italian nervos…știi tu, cu andra tutto bene…nu eram sigur dacă să îl menționez sau nu…s-ar putea să te enervezi…hai, că de fapt te-am sunat să îți spun că ți-am trimis curierul cu niște cumpărături, să mă suni după ce ajunge, te pup, mă simt în siguranță să te știu izolată.

          Ptiu, să nu îl deochi pe Gianni, mai că se califică pentru o cină virtuală cu părinții ei, își zise Martina. Așa văzuse că se poartă acum: nu mai poți ieși din casă, organizezi totul online. Încercase și șefa direcției pentru proiecte noi din cadrul Serviciului pentru Tineret și Mișcare, imediat ce toți angajații fuseseră trimiși acasă în izolare. La început cu joculețe pe whatsapp “ca să ne ținem mintea activă”. De pildă:

          O pereche de pantofi + o pereche de pantofi + o pereche de pantofi = 60

          O perecehe de pantofi + un dansator + un dansator = 30

          O pereche de ochelari + un dansator + o pereche de ochelari = 9

          O pereche de pantofi + o mănușă de box + o pereche de ochelari = 42

          Un pantof + un dansator care poarta manuși x o pereche de ochelari = ?

          Chipurile, șmecheria era să fii atent că este doar un pantof, nu o pereche, că dansatorul poartă mănuși și că la ultima oprație e semnul de înmulțire, nu de adunare. Ok, la primul joculeț greșise toată lumea, unora a trebuit să le explice de câteva ori prin nesuferitele mesaje audio, ca să poată pricepe. La al doilea s-a mai greșit, dar deja de la al treilea a prins toată lumea ideea că este vorba despre atenția la detalii. Genul acela de detalii scrise cu fonturi mici, ca să fii sigur că te păcălești. Șefa insista să le trimită alte și alte versiuni în fiecare zi. Doamna Severgnini a înghițit în sec câteva ture, însă într-o zi și-a adunat toată neîndrăzneala și i-a zis șefei pe un ton ferm:

          - Doamna director, să știți că mie îmi țin mintea activă ăștia ai casei, am de făcut și mâncare, și curățenie, și proiecte speciale pentru nepoții pe care mi i-a lăsat fii-miu pe cap, haideți să trecem la treabă…dacă avem…

          Șefa direcției pentru proiecte noi era, la rândul său, nou-nouță, tinerică și mai ales pila doamnei sub-secretar, nu îți prea dădea ghes elanul să îi contești ideile, chiar așa tâmpițele cum erau. Doamna Severgnini avea însă un as în mânecă, pe care îl scotea rar, atunci când dădea în clocot: era una dintre puținele persoane a căror muncă era vizibilă la nivelul întregii organizații, așa că nu aveau cum să îi dea un brânci spre pensionare, că ar fi trebuit să aducă vreo trei în locul ei. Martina o simpatiza, ba chiar se gândise că, dacă ar fi fost în locul ei, i-ar fi dat mai des cu capul de pereți pe toți agiamii piloși și proști. 

          - Bine, doamna Severgnini, haideți să trecem la următorul pas digital, a scris repede șefa, vă trimit mâine un link cu care să ne conectăm într-o conferință video.

          A urmat o pauză lungă cât toată carantina globului, căci probabil mulți din cei douăzeci și ceva de angajați responsabili cu inovația în cadrul Serviciului pentru Tineret și Mișcare nu erau atât de digitalizați pe cât spera milleniala asta. Vorba glumei:

          - Cine a promovat digitalizarea în organizația dumneavoastră?

          a. Președintele

          b. Directorul financiar

          c. COVID-19

Când s-au trezit din mirare, respectiv a doua zi, aveu email cu un link către platforma Zoom de videoconferințe. Pentru că Martina era - aparent - cea mai pricepută în ale tehnicii moderne, șefa i-a delegat sarcina de a-i învăța pe toți cum să fie conectați. Un domn de vreo cincizeci de ani i-a dat cele mai mari bătăi de cap: nu își folosise adresa de email creată de fii-su și nu știa parola. Încercând să i-o recupereze, Martina l-a rugat să îi trimită un email. După zece minute, domnul a sunat-o să o întrebe dacă i-a rezolvat parola. Martina i-a replicat că nu a primit emailul pe care îl rugase să i-l trimită, el a insistat că făcuse acest lucru, ba mai mult, Martina chiar îi răspunsese. Martina era nedumerită. Avea deja febră, de nu își amintea când a primit și răspuns la un email? L-a rugat să îi dicteze ce i-a scris ea:

          - D-A-E-M-O-N M-A-I-L F-A-I..stați puțin L-U-R-E

          Cu greu și-a înnăbușit râsul. Omul chiar pronunța pe litere Daemon Mail Failure, convins fiind că acesta era răspunsul în “limbaj d-ăsta digital”. 

          Tot înainte, mândri pionieri

          Fii de bravi eroi pe plaiul românesc

          La șocala muncii dobândind puteri

          Digitali nomazi (în apartament) ai patriei cresc.

          Din cauza domnului Daemon, Martina și-a băut norma de vin pe două zile, iar în ritmul acesta va ieși și alcoolică, și grasă, și depresivă din izolarea asta. Ca să încheie supliciul, i-a spus șefei că ar fi indicat să mai aștepte până vin rezultatele testării, nimeni nu se poate concentra cu adevărat la lucruri noi, atâta timp cât planează riscul infectării. Șefa era din categoria e o simplă gripă, ea voia să se evidențieze rapid pentru a primi o promovare, nu voia să piardă o atare ocazie pentru a-și demonstra talentele, cum să se împiedice de puțină febră și o tuse sau și mai rău, de niște asimptomaci care au atins niște mărțișoare? Până nu i-a promis că se va asigura ea personal că în două-trei zile vor deprinde toți Zoom-ul mai ceva ca mersul pe bicicletă, Martina nu a scăpat de insistențele ei. 

          Efuziunea asta a online-ului cuprinsese facebook-ul și instagramul, slavă Domnului că Tinder nu avea încă opțiunea asta. Cum deschidea oricare dintre cele două aplicații, cum năvăleau live-urile ca oile pe un drum de țară. Păreau ca izgonite de acasă, dar de fapt toate aceste mini-emisiuni TV erau din propriile sufragerii, bucătării, dormitoare, balcoane. 

          - Martina, mi-a zis Sophia că ești blocată la domiciliu și că trebuie să te epilezi și să-ți scoți gelul de pe unghii…a, și să îți pui gene, hai că te-am rezolvat cu două, a glăsuit pe nerăsuflate Isabella. Am împrumutat o lampă cu filtru UV de la un salon, oricum cică o să îi închidă curând, așa că pe cincizeci de lei mi l-a dat pentru doua zile. Și am găsit și ceară de epilat la supermarket, cu genele nu știu cum să faci, aici nu am soluție.

          - Vai, Isabella, simțul tău practic mi-a fost mereu de ajutor, nu ai idee cât din anxietate mi-ai preluat cu ajutorul acesta…dar cum naiba sa mă descurc eu, degeaba am lampă și ceară dacă nu știu sa le folosesc…

          - Hai, fată, sunt atâtea tutoriale online, poți să înveți orice, chiar și să te speli pe mâini.

          - Haha, așa e, Isabella, de la președintele țării până la moștenitorii lui Lenonardo da Vinci, toată lumea ne explică ce înseamnă să te speli corect pe mâini. Mai lipsește și unul din Cosa Nostra să ne explice, și avem tabloul complet.

          - Martina, astea-s vremurile, astea-s regulile. Hai, te pup, mă duc la treabă, cică fac ăștia de la resurse umane capturi video să vadă dacă chiulești de la conferințele pe Zoom.

          Alții cu Zoom, se gândi Martina, măcar Isabella lucra într-o companie de farmaceutice, se justifica agitația lucratului de acasă, pentru că de lucratul lor depindea starea de sănătate a populației. Isabella fusese colegă de facultate cu Gabi, dar Gabi insistase să lucreze în cercetare, iar lumea nu era pregătită să aloce mai multe resurse cercetării în domeniul microbiologiei. Prin urmare, după câțiva ani de activitate și trei copii, a devenit o casnică, nu avea altă alternativă pentru a-și crește copiii. Și uite-așa, a pus doctoratul în cui și drosophila melanogaster în insectar și i-a lăsat pe influenceri să cerceteze cum banalul spălat pe mâini va salva omenirea de panică, moarte și crah economic. 

          Dintre tutorialele afișate de noile producătoare de emisiuni TV a ales unul care se intitula pompos: Masterclass de înfrumusețare. O domnișoară îmbrăcată și machiată ca de nuntă cel puțin, explica de zor cum nu trebuie să tratăm această perioadă ca pe una de dezinteres legată de felul în care arătăm, că ne suntem datoare nouă și feminității să avem aceeași grijă de trupurile noastre pe cât aveam înainte să nu mai poți merge la saloanele de înfrumusețare. Părea atât de pătrunsă de misiunea ei, că probabil nu și-a dat seama că a vorbit mai bine de douăzeci de minute fără să arate nimic concret. Bla.Bla.Bla. Martina se simțea ca la o ședință la Minister. Într-un final, ca și cum și-ar fi revenit din amnezie, domnișoara a început să se demachieze și să reia, pas cu pas, machiajul în tendințe.

          Care tendințe? se întreba mirată, Martina. Stăm dracului acasă, care ar putea fi tendințele?

          A dat pe repede înainte, în speranța că va descoperi cum să își rezolve nevoile ei cât se poate de specifice: cum își scoate gelul de pe unghii și cum se epilează? Cu genele se lăsase păgubașă, era clar că nu ar fi reușit. Aproape de finalul masterclass-ului, a văzut-o pe domnișoara dezbrăcându-se complet în fața unei oglinzi, pregătită să exemplifice epilatul inghinal. A, nu, a apăsat scârbită butonul de închidere a ferestrei, a internetului, a calculatorului, la așa ceva chiar nu mă așteptam, a strigat pentru sine Martina. 

          Încă trăim, dacă ne auzim vorbind! Probabil că și asta era o metodă prin care unii își alungau anxietatea provocată de un context nou, nemaiîntâlnit, care le răsturna lumea cu totul. Sau poate, în acord cu superficialitatea cu care se obișuiseră cu toții în ultimul deceniu, unii chiar credeau că sunt utili celorlalți, că ceea ce fac este în regulă, că este un factor de contribuție la revoluția umanității, chiar dacă asta însemna un consum inutil al fibrei optice.

          Mai utilă i s-a părut filmarea unei doamne care făcea pentru prima dată curat în absența menajerei. Cu telefonul pe speaker și menajera la capătul celălalt al firului, urma cu maximă atenție instrucțiunile. Tutorialul se intitlua: Când menajera lucrează de acasă. Măcar știa că va avea casa curată și ordonată când îl va invita pe Gianni. 

          - Mă, stai, mă, acasă..ai înțeles? Stai a-c-a-s-ă! - Mă, stai, mă, acasă..ai înțeles? Stai a-c-a-s-ă!

          S-a uitat după telefonul care suna insistent. Era curierul trimis de Gianni. A anunțat-o că îi va lăsa lucrurile la ușă, că nu poate intra în contact cu un suspect. Bine, mă, nici măcar un curier nu mai poate intra în contact cu mine, fi-ți-ar coțcăiala, nea Toni, uite în ce hal de dizgrație am căzut, își repeta Martina, în timp ce pândea pe vizor distanțarea curierului, pentru a putea recepționa coletul. 

          Gianni aranjase totul ca și cum ar fi construit cel mai practic imobil: o cutiuță cu cosmetice și daraveli de femei, o cutie cu produse de curățenie și dezinfectat, o alta cu fructe și legume, trei sticle de vin din ăla bun, nu se zgârcise cu ieftineli de supermarket, o alta cu câteva medicamente de răceală, una mare cu făină, mălai, paste și orez și o alta cu carne congelată, brânzeturi și ouă. Bineînțeles, tot ce era proaspăt sau congelat sau fragil era la suprafață, sticlele de vin atent strecurate printre cutii, ba chiar pusese și folii protectoare cu bule. Ce să mai, Gianni era bun de dus la masa virtuală de Paște, nici ea nu ar fi ales cu atâta grijă toate cele trebuincioase unei izolate la domiciliu!

          Atât de mare i-a fost entuziasmul că a uitat de predilecția pentru intimitate și s-a apucat să facă un unboxing, adică să se filmeze în timp ce redeschide cutia, așa cum văzuse că făceau toate starurile online care primeau cadouri peste cadouri. Era cât pe ce să facă greșeala de a urca filmarea pe contul de Instagram, dar și-a amintit că Gianni nu voia să apară niciunde menționat, cine știe ce familie ascunsă o avea și ăsta, zice el că este singur și neînțeles, dar atâția neînțeleși sunt liberi pe fundaluri cu apusuri de soare, că nu mai credea nimic. 

          - Gianni, Gianni, ce de bogăție, mulțumesc frumos pentru grijă, apreciez foarte tare, coletul acesta este mai valoros ca un diamant!

          - Am vrut să fiu sigur că nu îți trece prin cap să te strecori după ceva care îți lipsește…

          - Păi dacă puteam, m-aș fi strecurat după tine…

          - Ce? Nici să nu te gândești până nu ai cel puțin două testări negative. Știi doar că ai mei au sănătatea șubredă, ți-am povestit de când ne-am cunoscut față în față. Off, știam eu că, să încredere în declarația pe proprie răspundere a unui latin, e ca și cum fii-tu de douăzeci de ani îți spune: Mă duc la Amsterdam să îl văd pe van Gogh!

          - Ho, potolește-te, nu mai fi așa de panicat! Nu am cum să ies nicăieri, poliția e aici în fiecare zi, ba chiar de două ori pe zi. Apropos de poliție, hai că au apărut, e zece, trebuie să le deschid.

          I-a închis în grabă lui Gianni, oarecum enervată de motivația gestului lui - îi făcuse o comandă prin curiei nu de grija lipsurilor ei, ci pentru a evita riscul deplasării ei, care, cumva, ipotetic, l-ar fi putut lovi și pe el, de la mantă. Dar vorba aceea, calul de dat nu se caută la dinți, important era că Martina avea de toate în casă.

          Polițistul nu mai avea chef să urce până la etajul trei, așa că a rugat-o pe Martina să iasă pe terasă, să se asigure că este acasă. 

          - Bună dimineața, domnișoara Martina, toate bune, încă acasă? a zâmbit polițistul între două vârste, ridicându-și politicos chipiul

          - Da, da, încă, vă anunț dacă o să fug, a răspuns ea complice.

          - Ai grijă, că ieri a fugit unul din izolare dintr-un sat de lângă Torino și a fost bătut de un vecin care l-a prins când sărea gardul. Acum au amândoi dosare penale, unul pentru zădărcinirea combaterii bolilor, unul pentru agresiune.

          De obicei urca, suna la ușă, se îndepărta aproximativ un metru și jumătate și aștepta să o vadă în cadrul ușii. Schimbau clasicele formule de constatare a situației și gata. Salutul de pe terasă era o abordare nouă, oarecum mai familiară, ca și cum s-ar fi cunoscut deja, ar fi devenit amici, ar fi vorbit ca între vecini. Deși la o distanțare de mai mulți metri, această comunicare părea mai apropiată, mai umană. Până și polițiștii deveniseră mai autentici, mai simpatici, mai puțin formali în formalitătile pe care le aveau de efectuat.

          Martina i-a făcut un semn că a înțeles și că nu are chef de dosare penale, el i-a făcut cu mâna și i-a urat o zi bună. Părea genul care în epoca ante coronavirus ar fi insistat politicos cu mesaje de genul “Bună frumoaso te urmăresc de foarte mult timp și azi mi-am făcut curaj să-ți scriu”, “Când ne vedem și noi să ne iubim ca 2 nebuni”. Ea i-ar fi răspuns “Când o să înceapă un război mondial sau când o să fie o pandemie” , iar în aceste momente el ar fi revenit cu“Bună frumoaso. Te-ai uitat la știri? Imbracate frumos ca diseară ieșim “ A râs de una singură în fața acestui dialog imaginar și a intrat în casă. Atunci și-a amintit visul - la limita între plăcut și terifiant - din care fusese brusc trezită de apelul umanitar al lui Gianni. Visa rar și se trezea cu frânturi de vise, fără să le poată așeza într-o poveste, dar de data aceasta lucrurile erau atât de clare, de parcă le-ar fi zugrăvit pe o pânză. Stătea culcată pe un colac și plutea cu ochii închiși pe o mare albastru-turcoaz. Colacul era legat cu o sfoară de barca unor prieteni, și barca înainta cu viteză moderată, astfel încât ea făcea zigzaguri plutitoare. La un moment dat, când a deschis ochii, a zărit un alt colac pe care se afla un copil de doispreze-paisprezece ani, de care se apropia sau depărta în funcție de hazardul deplasării bărcii. Iluzia apropierii se spulbera în chiar secunda următoare, când barca trecea peste un alt val și mișcarea ei îi trimitea pe amândoi în direcții diferite, pentru a-i apropria din nou. Martina și-a amintit perfect senzația pe care a resimțit-o în vis - nu îi era frică de înec, deși era perfect conștientă că nu știe să înoate. Chiar înainte să sune telefonul care a trezit-o cu ochii umeziți, doi bărbați săriseră din barcă să o salveze pentru orice eventualitate, deși ea nu părea să ceară ajutorul. Ar fi putut-o ruga pe Sophia să caute o explicație printre toate cursurile ei de dezvoltare personală, dar Martina avea un sentiment bun în legătură cu visul ei. Poate Gianni avea dreptate că totul va fi bine. Poate apropierea-depărtarea-apropierea din vis era un fel subtil prin care incoștientul arăta ceea ce putea oferi bun o pandemie, dincolo de mini-emisiunile online și multitudinea de tutoriale inutile. Cu toții aveau nevoie să fie singuri o perioadă, dincolo de zgomotul propriilor zbateri de a nu pierde nimic din centrigufa sclipitoare a lumii. 

          Încă trăim, dacă ne auzim vorbind! putea fi înlocuit cu Trăim și dacă tăcem puțin!

          Martina s-a declarat mulțumită cu revelația momentului, dar și îngrijorată că ar putea să o ia pe o pantă filozofico-patetică, așa că s-a grăbit să își pună puțin rom în cafea și să o sune pe maică-sa. Dacă nici mama nu știe cum e cu epilatul și curățarea ojei, atunci nu mai știe nimeni.

          - Bună dimineața, mamă, să știi că nu ai voie să ieși afară…în sfârșit, copilăria ei era răzbunată!

          - Stau, mamă, stau, dar ai uitat că și tu stai?

          - Touché. Spune-mi și mie, te rog, cum m-aș putea epila și cum să îmi scot gelul de pe unghii, Isabella mi-a trimis niște ceară și o lampă cu filtre UV, a împrumutat-o de la un salon. 

          - Foarte simplu: fierbi ceara, aștepți să se topească până ajunge aproape lichidă, dar nu foarte, apoi o lași puțin să se răcească, iei cu o spatulă, sufli să nu te frigi, o întinzi pe porțiuni mici, apeși cu degetele să se fixeze și în câteva secunde tragi de fiecare fâșie de ceară în sensul invers de creștere a firelor de păr. Simplu, nu mai ții minte că ți-am arătat când avei treisprezece-paisprezece ani? 

          - Așa e, mamă, uite cât de simplu e, eu zic să te apuci de youtube, că ai mai multe lucruri concrete de spus decât am ascultat eu zilele astea. Și cu gelul de pe unghii cum fac? 

          - Acetonă și pilă. Răzui până iese, dacă nu mai rămâi cu unghii, data viitoare nu îți mai pui niciun gel.

          Și uite așa Martina a simțit că trăiește vorbind cu persoanele apropiate, și nu vorbind de una singură în ipotetice înregistrări live. Scapă cine poate, iar ea spera să scape cu un rezultat negativ, li se promisese că vor primi rezultatele în cursul zilei.

P.S. Credit photo @Anca Milushev

Articole Recente