“N-a fost sa fie”, asa s-a numit un proiect Decat o Revista de acum cativa ani, in care mai multi barbati cunoscuti povesteau despre o ea care le-a scapat.

Irina. Andreea. Cristina. Fara nume. Scarlett. Povesti din dormitor, din tren, de pe mIRC, de la facerea lumii. De la intersectari intamplatoare prin urbe soldate cu “fara nume”, la incercari si intalniri “cu nume”, dar fara finalizare. 

N-a fost sa fie nici in cazul meu. Nu o data, am propria-mi serie neagra a ratarilor masculine, un adevarat Champions League al celor care mi-au scapat printre vorbe, nicidecum printre degete. Artistul. Sportivul. Strainul. Depresivul. Super-mega intelectualul. Tanarul aproape de-un leat cu fii-miu. Hai ca ma opresc cu listarea, ca esecurile repetate nu dau bine decat in listele acelea care circula acum, la inceput de an: 13 caracteristici ale oamenilor mentally strong, 10 lucruri pe care le fac oamenii de succes, bla, bla.

Artistul era o cunostiinta mai veche, de prin perioada studentiei, dar la momentul acela timiditatea si statutul meu de ilustra necunoscuta prin comparatie cu debuturile lui artistic promitatoare mi-ar fi inchis gura inainte sa apuc sa ii zic ceva. L-am privit de la distanta o perioada, dupa care am uitat de el, in vartejul vietii mele de tip carusel, din care nu aveam timp de reflectii si nostalgii. Dupa vreo zece ani ne-am reintalnit oficial. O prietena buna il dorea ca si colaborator in cadrul unui festival de amploare pe care il organiza. M-a rugat sa o insotesc la un spectacol de-al lui si la  prima discutie informala post-reprezentatie si pre-colaborare. Mi-a zis ca nu este nimic confidential,  nu am de ce sa imi fac griji de corporatista si ca imi acorda indirect o sansa oficiala de a-l cunoate. M-am dus cu ruj rosu, zambet larg si emotii. Ne-am zambit, el mai mult cu ochii, eu cu toata gura. Desi neimplicata direct in conversatia de business, am avut o participare intelectual activa, cat mai deschisa si nonsalanta, ca ultimul lucru pe care mi-l doream era sa creada ca sunt o trista care vorbeste o rom-engleza de 1.000 de cuvinte. A fost o prima intalnire aparent promitatoare. Am plecat fiecare cu masina proprie si, a naibii coincidenta ne-am intersectat la primul semafor. Repede, geamul jos (noroc ca masinile au acum geamuri automate), doua replici - a mea atent selectionata din repertoriul dumisale, a lui de surprindere. Ah, si de zambet, avea un zambet cu ochii de l-ai fi luat acasa chiar daca n-ar fi dus gunoiul niciodata in viata. Apoi drumurile ni s-au separat. Si s-au tot separat timp de cateva luni cat a durat o poveste insirata pe zeci, daca nu sute de pagini virtuale de conversatie, poezii, idei, dezbateri, jocuri, de toate. Ne-am si intalnit de cateva ori, cam greoi, caci programele nu ni se potriveau nicicum. Eu acceleram pedala mai mult decat o faceam cu masina pe care o conduceam. El era ori partial interesat, ori politicos. Nu iesea nimic, dar eu traiam mai degraba ideea decat realitatea.

S-a stins usor-usor ca bateria telefonului si dupa reincarcare m-am trezit ca n-a fost sa fie. Conversatia a ramas.

P.S. As dori sa atrag atentia asupra evidentei gender gap-ului cand vorbim de o ea care i-a scapat lui versus un el care i-a scapat ei. O proasta. O fraiera. O completati voi. Mai rateaza si el cate una, doar asa, cand vrea sa fie vulnerabil. F, maaaa, ce naiba. Ce romantic, ce poveste frumoasa (asta zic femeile). Hai ca e anul cocosului, dar noi cantam mai bine:) Si nu suntem gaini;)